duminică, 6 mai 2012
|
By:
Eliza
joi, 26 aprilie 2012
|
By:
Eliza
Şi dimineaţa târzie
... şi pielea ta să poarte miros de mare şi parfum şi să-ţi simt mângâierea delicată de-a lungul spatelui. Şi iarba crudă să ne inunde nările şi căldura infinită a zilei să ne scalde pe amândoi printre frunzele tinere ce explodează în mii şi mii de vieţi noi, mereu altele.
Şi să mă ridic uşor, cu cearceaful atârnând pe un umăr şi să-l las să se prelingă pe podea şi să păşesc în terasa de piatră fierbinte ce-mi iubeşte tălpile cu ardoare. Şi să privesc înapoi doar pentru o clipă cum zâmbeşti, pe jumătate adormit şi cum te minţi că asta ţi-e fericirea.
Să mă las pradă soarelui şi să deschid uşor buzele, inhalând aer nou, de primăvară sărată.
Şi să închid ochii, să deschid braţele şi să-mi primesc binecuvântarea prezentului.
Şi să mă întorc spre tine, să te privesc iar cum îţi atârnă piciorul pe podea şi cearceaful te înveleşte pe jumătate, să-ţi admir iar pielea şi pieptul, părul ciufulit şi barba crescută. Apoi să sar repede lângă tine, lovindu-te cu perna: Uite puiule, a venit varaaaaaaaaaaaaaaaaa! şi tu să mă cuprinzi de mijloc şi să rostogoleşti în pat. Şi să mă săruti şi să mă priveşti şi zâmbetul meu să-ţi presare stropi de fericire în ochi. Şi să ştii că ne trăim ziua, că suntem doar noi şi că astea sunt clipele pentru care ne zbatem atât în restul timpului. Şi să înţeleg că prezentul e tot ce contează. Şi e tot ce deţinem.
Şi să mă ridic uşor, cu cearceaful atârnând pe un umăr şi să-l las să se prelingă pe podea şi să păşesc în terasa de piatră fierbinte ce-mi iubeşte tălpile cu ardoare. Şi să privesc înapoi doar pentru o clipă cum zâmbeşti, pe jumătate adormit şi cum te minţi că asta ţi-e fericirea.Să mă las pradă soarelui şi să deschid uşor buzele, inhalând aer nou, de primăvară sărată.
Şi să închid ochii, să deschid braţele şi să-mi primesc binecuvântarea prezentului.
Şi să mă întorc spre tine, să te privesc iar cum îţi atârnă piciorul pe podea şi cearceaful te înveleşte pe jumătate, să-ţi admir iar pielea şi pieptul, părul ciufulit şi barba crescută. Apoi să sar repede lângă tine, lovindu-te cu perna: Uite puiule, a venit varaaaaaaaaaaaaaaaaa! şi tu să mă cuprinzi de mijloc şi să rostogoleşti în pat. Şi să mă săruti şi să mă priveşti şi zâmbetul meu să-ţi presare stropi de fericire în ochi. Şi să ştii că ne trăim ziua, că suntem doar noi şi că astea sunt clipele pentru care ne zbatem atât în restul timpului. Şi să înţeleg că prezentul e tot ce contează. Şi e tot ce deţinem.
duminică, 22 aprilie 2012
|
By:
Eliza
Torn
Să nu-ţi mai dau drumul niciodată.
Să te privesc doar în ochi, cu orele.
Şi să te sărut.
Atât.
Şi să-ţi sărut fiecare centimetru de piele.
Aş fi vrut să mă iubeşti mai mult.
Să mă faci a ta.
Şi să nu-mi mai dai drumul.
Totul a fost perfect.
Timpul, spaţiul, încadrarea.
Absolut totul.
Mai puţin tu.
duminică, 25 martie 2012
|
By:
Eliza
Mda... run away!
Vreau să fug... să dau IAR bir cu fugiţii.
Nu îmi dau seama dacă e iaurt ăsta în care suflu sau e realitate. Pentru că subiectul este extrem de subiectiv. Pe de altă parte suntem cum suntem... încă mă gândesc.
Totuşi cred că este realitate din aia pe care nu vreau să o accept.
Şi am cam obosit. Sunt prea bătrână pentru joaca asta.
Din păcate.
Azi tare aş renunţa...
Suntem CUM suntem.
Nu îmi dau seama dacă e iaurt ăsta în care suflu sau e realitate. Pentru că subiectul este extrem de subiectiv. Pe de altă parte suntem cum suntem... încă mă gândesc.
Totuşi cred că este realitate din aia pe care nu vreau să o accept.
Şi am cam obosit. Sunt prea bătrână pentru joaca asta.
Din păcate.
Azi tare aş renunţa...
Suntem CUM suntem.
miercuri, 21 martie 2012
|
By:
Eliza
Lovefortheangels
E ciudat cum la maturitate iubirea se schimbă dar emoţiile nu.
Pentru că dincolo de independenţa mea ca femeie, tot îmi doream să fiu luată de mână şi să simt fluturi în stomac. Dincolo de greutatea subînţeleasă a unui viitor în doi, a responsabilităţii împărţirii costurilor unui trai şi a ratelor următorului rest din viaţă, căutam în continuare în ochii lui emoţia sărutului şi licărirea ce-o avea când mă privea cu atâta dragoste. Nu-mi doream nimic. Decât să mă iubească. Să mă accepte în lumea lui. Să facă paşi alături de paşii mei. Împreună. Spre înainte. Cu mulţi fluturi în stomac.
Iar în noaptea asta nu mai există lucruri după care să mă pot ascunde. Nici cana de cafea, nici ţigările mentolate, nici aparenta dorinţă de a mă pierde într-un film sau o carte, doar pentru a nu fi nevoită să-mi înfrunt sentimentele.
I-aş fi spus ce mă doare. Dar cine vrea să audă oameni văicărindu-se? Aşa că am tăcut. Aş fi dat orice să mă ia de mână. Să-i simt degetele pe pielea mea şi inima cum bate mai tare. Aş fi dat orice să-mi fi arătat printr-un semn, că mă vrea. Dar nu a făcut-o. Şi fluturii au murit, unul câte unul, sub gustul amar al lucrurilor fixe.
Pentru că dincolo de independenţa mea ca femeie, tot îmi doream să fiu luată de mână şi să simt fluturi în stomac. Dincolo de greutatea subînţeleasă a unui viitor în doi, a responsabilităţii împărţirii costurilor unui trai şi a ratelor următorului rest din viaţă, căutam în continuare în ochii lui emoţia sărutului şi licărirea ce-o avea când mă privea cu atâta dragoste. Nu-mi doream nimic. Decât să mă iubească. Să mă accepte în lumea lui. Să facă paşi alături de paşii mei. Împreună. Spre înainte. Cu mulţi fluturi în stomac.
Iar în noaptea asta nu mai există lucruri după care să mă pot ascunde. Nici cana de cafea, nici ţigările mentolate, nici aparenta dorinţă de a mă pierde într-un film sau o carte, doar pentru a nu fi nevoită să-mi înfrunt sentimentele.
Nici măcar Dumnezeu nu poate obliga oamenii să-L iubească. Nici măcar El. Pentru că ei trebuie întâi să vadă, apoi să se închine. Da, am zile când sunt religioasă şi am zile când nu. Azi este una din cele două.
Treizeci de ani. Vârsta la care totul capătă sens. Vârsta la care, dacă nu ai avut până acum, cu siguranţă vei avea de acum încolo o doză sănătoasă de stimă de sine. Vârsta la care am aflat despre mine cât nu am reuşit în restul vieţii de până atunci şi m-am bucurat că în sfârşit totul e aproape clar. Şi aproape limpede. Şi dracul nu e negru, este roşu şi se asortează perfect cu părul meu blond şi statura înaltă. Da, mă voi simţi bine în Iad. Ca acasă. Pentru că, nu-i aşa, primii 30 de ani i-am petrecut într-o suferinţă şi într-o frică permanentă. Mă voi simţi fantastic, pentru că ştiu că diavolul are cafea cu lapte... dintr-o altă poveste.
Şi apoi sunt lucrurile care sunt aşa cum sunt. Pentru că da, lucrurile se împart în două. Cele care sunt aşa cum sunt şi nu se pot schimba şi cele care pot fi altfel decât sunt acum şi se pot schimba. Evident, cele fixe rămân şi cele mai dureroase. Dulcea ironie a sorţii ce mereu plouă cu sarcasm peste toate visele la care îndrăznesc să aspir. Fixele. Fixele vieţii. Timpul, de exemplu, este deseori cel mai de căcat lucru fix. Nu numai că nu-l poţi influenţa în vreun fel dar se imprima în eternitatea ta prin amintiri. Care, cu cât sunt mai dureroase cu atât dăinuie mai mult. Şi nu, nu numai amintiri. Mai sunt şi neputinţe, eşecuri, trădări, morţi, durere etc.
Îmi plac oamenii care spun: Nu contează cine ai fost ieri. Contează cine eşti de azi înainte! (ăştia-s scientologii, plus tot amalgamu de gânditori pozitivi din care fac parte uneori). Da, cine eşti azi, eşti sculptat BINE de trecut. La nivel de subconştient mai ales. Deci that's bullshit.
Încrederea de sine este deseori asociata cu lucrurile fixe. Nimic mai neadevărat. Cum poate încrederea de sine să fie asociată cu frumuseţea? Frumuseţea în sine este schimbabilă DOAR în ochii privitorului, dar privitorul NU EŞTI TU! Ai încredere în tine că ce ? Că eşti frumoasă? Asta după ce toată viaţa ai fost răţuşca cea grasă şi urâtă, crezi că brusc te vei transforma peste noapte într-o prinţesă fotomodeală demnă de un pictorial de-al lui Gâlmeanu? Nu, nici măcar Photoshopul nu poate face atâtea minuni!
Da, poţi avea încredere în tine că te duce capul să te descurci, că poţi realiza ce îţi propui, că eşti sigură că ştii ce vrei/poţi, că îţi doreşti să ajungi la 70 de kile sau că mâine la salon îţi vei face pedichiura de un roşu trandafiriu să simţi că totuşi eşti femeie până la urmă.
Poţi avea încredere în tine că vei aduce o contribuţie lumii al cărei aer îl respiri şi vei lăsa în urmă copii şi nepoţi frumoşi ce te vor înconjura la vârsta când vei termina ratele la casă.
Poţi avea încredere în tine că eşti un om extraordinar, minunat şi mai ales că meriţi iubirea şi lucrurile bune din viaţa ta. Da, asta e încrederea în sine. Compusă din lucruri schimbabile. Pentru că nah, azi te lupţi, mâine poate de odihneşti. Azi te simţi iubită, mâine poate nu. Azi renunţi la ciocolata aia da mâine poate trişezi c-o prăjitură. Dar frumuseţea rămâne frumuseţe. Şi, din nefericire pentru cei nefrumoşi, ea deschide mult prea multe uşi. Ei bine, să nu joc acum rol de victimă a circumstanţelor şi vieţii că nu e frumos. Ziceam aşa, ca idee.
Este o prostie că bărbaţii sunt fiinţe vizuale şi că noi, ca femei, trăim în lumea condusă de ei. Atât pe subiectul ăsta.
I-aş fi spus ce mă doare. Dar cine vrea să audă oameni văicărindu-se? Aşa că am tăcut. Aş fi dat orice să mă ia de mână. Să-i simt degetele pe pielea mea şi inima cum bate mai tare. Aş fi dat orice să-mi fi arătat printr-un semn, că mă vrea. Dar nu a făcut-o. Şi fluturii au murit, unul câte unul, sub gustul amar al lucrurilor fixe.
marți, 6 martie 2012
|
By:
Eliza
Clătiţi şi scuipaţi, vă rog
Ok, când vine vorba de dentişti, pot spune că am o vastă experienţă.
Începând de la 3 ani, când ştiu că am văzut prima dată un cabinet stomatologic şi până astăzi, 27 mai târziu, dentişii vieţii mele se împart în 2 categorii: Cei cu care mă simt bine şi cei cu care mă simt groaznic.
Acuma nah, lucrurile s-au schimbat, politica este orientată şi spre sufletul clientului dincolo de "eu sunt doctor, tu bolnav, eu lucrez tu taci din gură că oricum n-ai habar ce fac eu aici", astfel încât ai de unde alege un doctor fix pe sufletul tău.Şi poate mai ai şi doza de maturitate ce-ţi spune just că ai tot dreptul să alegi un om care se poartă frumos cu tine. În fine, una luată peste alta, cred că am vizitat 50 de dentişti de-a lungul vieţii şi cu o excepţie cu adevărat excepţională, majoritatea m-au dezamăgit în varii moduri.
Azi voi povesti una scurtă despre o brunetă din trecutu-mi dentar şi una mai lungă despre un băiet ale cărui atingeri încă îmi dau fiori şi acu, la câteva ore distanţă.
Pe brunetă nu ştiu cum o cheamă sau dacă ştiu este pentru că am aflat de curând şi degeaba. Să tot fie acum mulţi ani, calculând după relaţiile trecutului şi anii cât a durat fiecare, să zicem undeva între 9 şi 10 la număr. Da mă, ani! ANI. Aşa, acu 10 ani, în pragul sărbătorilor că aşa îmi cedează mie nervii măselelor, cred că era înainte de Crăciun că îmi amintesc un ger năpraznic deloc compatibil cu durerea mea nenorocită. Îl trimit pe al meu Prinţ Charming (de la acea vreme) să-mi facă o programare la cabinetul de peste drum şi eu merg să-mi respect o altă programare şi anume la coafor, pentru decolorat păr. Acu ie tehnici mai bune dar, pe vremea aia, ca să te faci blondă trebuia întâi să te decolorezi, apoi să stai două zile şi apoi să te duci iar să te vopsească, astfel încât aveai parte de 2 zile "puişor" în care arătai ca ţigăncile turcoaice oxigenate la maxim din Piaţa Chiliei.
Iac-aşa, a doua zi, blondă puişor în cap, în trening, adidaşi, nemachiată şi cu ochii bulbucaţi de somn, că pe-atunci era facultate şi party-urile începeau Vineri seara şi se terminau Joi dimineaţa, ajung la cabinet. Două perechi de ochi mă măsoară luuuuuuuuuuuuuung şi una din ele mă invită pe scaun.
O blondă şi o brunetă. Blonda, asistenta pesemne, cu ochi ceva mai calzi şi mai blajini. Bruneta, o înfiptă în băţu sau cu băţul înfipt, nu ne e clar, aranjată şi fardată, cu părul bogat şi negru, se aşează călare pe mine şi mă întreabă ce mă doare.
Printre frânturi de discuţii despre bijuterii, safire, argint, aur, diamante de la Mario (pe atunci o renumită bijuterie din Constanţa) discuţii la care aş fi participat cu dragă inimă dacă aş fi putut vorbi, bruneta se încruntă şi mai tare deasupra mea.
- Aveţi infecţie! Vaaaaaaai, în ce hal! Cum aţi putut să staţi aşa până acum? Chiar sunteţi inconştientă?
Nu ştiu dacă ochii mi-au transmis mesajul, pentru că eram cu asipratoru ăla în gură şi nu puteam scoate niciun sunet în afară de nişte Ăăă-uri variate şi un îhâm pentru DA şi un î-î pentru NU.
La un moment dat, se aude o bătaie în uşă. O doamnă în vârstă, vizibil chinuită de durere, bagă capul în cabinet şi zice.
- Doamnă doctor, fiţi amabilă, mi-a căzut lucrarea şi nu pot mânca, nu pot face nimic. Mă puteţi ajuta? Aştept
- Doamnă nu mai am programări astăzi, mă uit Vineri dacă doriţi (era Miercuri).
- Dar doamnă, v-am dat o grămadă de bani pe lucrarea asta şi abia aţi făcut-o şi a căzut! Nu vă puteţi uita măcar la ea?
- Bine,aşteptaţi afară că o să mă uit.
- Mulţumesc, doamnă! zice sărmana femeie a cărei dezamăgire din ochi n-am s-o uit vreodată.
Cu buzele ţuguiate, bruneta mea continuă supărată:
- Ete şi io ce să-i fac acum că i-a căzut lucrarea? Ce e vina mea? Să stau eu azi până la 8 aici... băi ce mă enervează toate babele astea...
După alte câteva remarci de gen, termină ea de scobit dintele şi continuă să mă certe pe un ton extrem de autoritar.
- Da, n-am mai văzut aşa ceva! De când vă doare?
- De o săptămână a început să mă jeneze şi de două zile mă doare foarte tare, mi s-a rupt o bucată într-un măr.
- Vai, şi cum aţi putut să staţi aşa?
- Aşa, cum?
- Aşa, cu infecţie!
- Păi şi credeţi că eu am ştiut?
- Păi trebuia să simţiti! În fine, trebuie să veniţi şi poimâine. Să punem plomba finală. Da să veniţi! SĂ VENIŢI! Că după aia am muncit degeaba! SĂ VENIŢI! se răsteşte ultima dată cu disperare.
Plătesc, îmi iau haina, dau "mulţumesc, o seară bună" şi ies. În urma mea, continuă discuţiile
- Vai în ce hal avea măseaua aia! Fiinţa asta e chiar aşa inconştientă?
Am vrut să mă întorc, dar ştiam că în prag de Crăciun nu găseam cabinete deschise să mă ia fără programare...aşa că am pornit-o spre casă, simţindu-mă iar undeva sub asfalt. Yeeey, altă femeie de succes care se poartă cu mine ca şi cu un jeg, doar pentru că sunt în trening. I love real life!
Mai trece o zi, în care ajung la restul programărilor de mani, pedi, epilări, pensări, faciale şi multe răsfăţuri obişnuite pe vremea când banii erau destui şi ratele inexistente. Vine şi ziua de Vineri, a cărei seara atrăgea după sine un Pre-X'Mas Party la Megalos, un club unde era muzică de toate soiurile şi unde era musai să dansezi pe mese, scaune, bănci sau bar.
Scoasă din cutie, pe nişte tocuri de 10 ale celor mai noi ghete luate de la Mall din Bucureşti, îl las pe Prinţu Charming să mă aştepte în maşina lui cu 3 litere şi intru în cabinet. Acum nah, să fi fost de la machiaj, să fi fost de la fusta crăpată pe un genunchi, să fi fost de la părul meu blond-platinat şi perfect strălucitor ce mă costase cât benzina pe o lună, să fi fost de la manichiura impecabilă sau dâra de J'Adore ce mă învăluia, Universul mi-a făcut dreptate şi feţele căscate ale celor două muieri, una blondă şi una brunetă, m-au uns pe suflet mai ceva ca o lingura mare de Nutella după 3 luni de regim.
- Ăăăăăăăăăăăă face bruneta... aaaţi ajuns! şi brusc se fâstâceşte şi se luminează la faţă
- Da, am ajuns. Credeaţi că nu mai vin? (die, bitch!)
- Ăăăăăă da... ăăă... nuuuu... ăăă... poftiţi!
Şi totul a decurs minunat! A început să-mi spună că o să-mi pună conuri de nuş care pe canal, că probabil infecţia s-a declanşat foarte repede de nu am apucat eu să îmi dau seama, că îmi pune o plombă de porţelan de ultimă generaţie adusă fix de la congresul dentiştilor de la Budapesta şi, mai ales, că are soluţii extraordinare pentru problemele mele viitoare, că am cercei foarte drăguţi şi că seamănă cu cei din colecţia de iarnă de la Mario (da, ăia erau), că eram brusc cele mai bune prietene şi aroma banilor se pare că o satisfăcea pe fiinţa asta mai ceva ca un organ de 22 al unui negru vânjos şi în călduri. În fine, pus plombă, refuzat programare pe motiv că plec după sărbători şi mai bine vin atunci să mă programez nu cumva să-i dau peste cap programul (da, şi când mint am bun simţ), salutat, urat sărbători fericite şi jurat în faţa oglinzii din dreapta că nu mai calc în veci pragul acestui cabinet.
10 ani mai târziu, eu şi dentista mea, care este un înger coborât printre noi şi care este acel om căruia vrei să-i dai bani grei numai pentru câtă pasiune pune în ceea ce face şi cât îşi bate capul numa să-ţi fie bine, iac-aşa noi două ne holbăm (ea cunoscătoare, eu aproape dar nici chiar fără habar) la o radiografie panoramică, cu toţi dinţii mei frumos radiaţi alb-negru.
Unul din aceşti dinţi, (aici bag mâna-n foc că e tot urzeala Universului) respectiv acel dinte de acum 10 ani, fiind foarte prost tratat, a dezvoltat şi alte probleme cu grad ridicat de risc.
- Aici... te trimit la endodont.
- Sigur... şi apoi mâncăm? îi spun râzând, fiind replica ce-o folosesc mereu când îmi recunosc lipsa cunoştinţei legate de un anume subiect.
- Da, am cunoscut de curând un doctor foarte bun. Eu nu mă bag la aşa ceva. Dar te duci la el. Este specialist. Şi o să vezi ce frumos lucrează, spune ea pe tonul ei cald, ştiindu-mi problemele trecute cu aproape toţi dentiştii vieţii mele.
- Da, merg. Unde are cabinetul?
- Ăăăă păi cred că aproape de tine, dacă nu mă înşel.. chiar vis-a-vis. E cabinetul unei doamne doctor şi lucrează şi el acolo...
Ei bine, vis-a-vis de mine sunt aproximativ 3 cabinete stomatologice, 2 ginecologice si 2 farmacii. Care să fi fost şansele?
Câteva zile mai târziu sun să mă programez. La domnu' doctor. Da. Domnu'. Nu, nu aveau acelaşi nume.
Alte câteva zile mai târziu (şi anume astăzi), urc treptele cabinetului încercând totuşi să-mi amintesc dacă ăsta este unul din acele puncte negre pe harta mea emoţională (da, ştiu exact cine şi când m-a făcut să mă simt ca un om de nimic).
O asistentă blondă şi zâmbăreaţă îmi pune câteva întrebări. Îi zâmbesc. Nu ştiu sincer dacă tot ea este. Pare atât de tânără... dar nah, timpul trece diferit peste noi toţi. Mă invită înăuntru.
Înăuntru, două scaune. Unul spre geam, cu o doamnă întinsă şi o doctoriţă brunetă asupra ei, ce stă cu spatele la mine si are legată o mască chirurgicală peste gură.
Mai aproape de mine, un alt scaun lung şi frumos, un birou şi un doctor subţirel, în jur de 30 de ani, bruneţel cu buze lungi şi mari... (buzele taleeeeeeee, doo petaleeeeeeee... începe să-mi sune cântecu-n cap, declanşat pesemne de subconştientul reticent la cabinete stomatologice ce intră într-un fel de safe-high-mode). Îi întind cd-ul cu radiografia, trimiterea scrisă pe 2 bilete de fapt în care dentista mea (cea minunată şi profesională şi perfecţionistă) îi explică băietului tot ce-a făcut ea cu dintele ăla şi ce vrea să facă în următorii 5 ani cu el.
Doctoru ceteşte, bagă cd-ul şi îl lasă la încărcat şi mă pofteşte pe scaun. Îmi pun io poşeta în cuier, scot telefonu să-l dau pe silent şi mă întorc spre doftorul care se ridicase şi stătea drept în faţa mea. Iar eu.. eu cu ochii fix în buzele lui. Pentru că da, eu este lungă de 1.82 şi rareori găsesc bărbaţi să mă depăşească. Mă scurg cumva în scaun şi cred că m-am scurs prost că m-a rugat să mă dau mai încolo.
Fără prea multe vorbe începe să se uite, să măsoare, să caute, să naiba ştie ce făcea că nu vroia să zică nimic. Hmmm... me no likey doftorii ăştia care nu vorbeşte. Cu pacientu adică. CD-ul nu se încarcă şi îl văd cum se deplasează nervos spre altă cameră... nici acolo nu merge... iar mai face ceva, până la urmă îi spune asistentei (pe un ton gen lătrat aşa) să sune la ăia unde am făcut radiografia şi s-o pună pe mail urgent (da, uneori nici mie nu-mi vine să cred că avem tehnologie în Romanica).
Îl văd că e nervos, nu ştiu din ce cauză, sper să nu fie radiografia vieţii. Aş vrea să-i spun orice numai să nu-i mai văd sprâncenele alea încruntate aşa...
- Ştiţi... sunt două canale.. unul l-a găsit celălalt nu, dar nu e problemă, pot veni altă dată dacă nu se rezolvă cu radiografia.
Şi atunci, sprâncenele lui s-au înseninat, mi-a zâmbit cald şi frumos şi mi-a răspuns cu glas de înger:
- Da, ştiu problema. Rezolvăm şi radiografia. Nu vă faceţi griji.
...şi ridică ochii spre asistentă, lătrând iar:
- SUNĂ LA ĂIA!
- Sună TU, se aude glasul doctoriţei brunete ce stătea cu spatele...
- NU! Se răsteşte iar doctorul meu cel minunat... SĂ SUNE OANA! Oana... Oana... Oana... auzeam ecoul în timpane şi tresar cumva pe scaun pentru că nu mă aşteptam să-mi aud numele, cu atât mai puţin rostit de el şi pe un asemenea ton.
Pe peretele din faţă este o oglindă ce dă direct în scaunul alăturat... unde o văd pe Oana, asistenta blondă, ce ţine un aparat pentru doctoriţă şi nu pare a fi deranjată de răcnetele doctorului.
Doamne, dragule, cum poţi rosti un nume atât de frumos pe un ton atât de brutal? Şi ce s-a întâmplat cu vocea ta caldă de adineaori?
Într-un final asistenta se ridică, sună, dă detalii şi închide.
Alte 5 minute mai târziu vine şi radiografia. Doctoriţa brunetă, tot cu spatele la mine, se aşează s-o comenteze. Doctorul forează canalul cu pricina, răsucind acele alea nenorocite şi pacienta de alături iese abătută din cabinet, probabil cu o măsea lipsă.
- Şi cu asta? Asta trebuie scoasă, are rădăcina ruptă!
- Aia... nu mai e! răspunde el amuzat cumva de doctoriţa băgăcioasă...
- Aha. Şi asta de jos?
- Asta de jos... şi nu mai răspunde, concentrându-se în continuare la ce avea el de făcut.
Aş fi vrut să-i răspund că sunt programată miercuri s-o scot pe aia, că îmi îngrijesc dinţii, că nu vreau să creadă despre mine că sunt delăsătoare şi nu am grijă de mine.... dar m-am uitat în ochii lui şi nu ştiu dacă m-a văzut sau nu, m-am pierdut cumva înăuntrul lor, relaxându-mă total. Da, eu care de obicei sunt hipersensibilă la orice căcat de durere, la dentist mai ales, mă topisem pe scaunul ăla, închizând ochii. Lumina albă era caldă, degetele lui şi mai calde, prin mănuşile alea verzi şi cumva stătea lipit de tot braţul meu drept, încălzindu-mă cu totul. Îi simţeam bluza sub halat, cum se freacă uşor de pielea abdomenului (când oare îmi ridicase scaunul atât de sus?). Pentru o clipă am rezistat cu greu impulsului de a da mâna la o parte şi a-i petrece-o după talie, doar să-l iau aşa în braţe şi să adorm acolo, cu capul sprijinit de pieptul lui.
Cald. Da, cald. Pentru că în vitejia mea plecasem de acasă cu o cămaşă subţire peste un maieu, jeanşi, adidaşi şi o geacă de primăvară... în condiţiile în care azi a fulguit un pic. Aşa că la sosire eram uşor dârdâindă şi toată căldura ce-mi invada acum corpul era mai dulce ca toppingul de caramel.
Brusc, simt o durere ascuţită ce mă rupe din visare şi mă face să deschid ochii larg, urmaţi de un AU!
- Ok! spune el, cu acelasi glas de înger ce-mi iubea urechile şi sufletul...
Ok ce? Aş fi vrut să-l întreb... totuşi era pentru prima dată când eram complet relaxată pe scaunul unui dentist şi era tot pentru prima dată când cineva reuşise să-mi facă orice fel de intervenţie fără anestezie (că pe mine când nu mă doare, mă aştept să mă doară sau mi-e frică cum că o să mă doară şi sunt un pacient de tratat cu ciocanu dacă se poate). Oh... deci aşa e când eşti relaxat... îmi spun în minte aranjându-mi din când în când bărbiţa aia de plastic pe care poţi băli în voie, fiind de altfel singurul lucru ce-l puteam aranja în acea poziţie şi sperând să par impecabilă! Şi dacă mă gândesc mai bine... AU! iar tresar pe scaun, iar mă uit la doctor.
- Ok! Spune iar, dându-se la o parte. L-am curăţat şi pe ăsta!
- Daaa? Spun eu mirată şi fericită totodată (dacă nu reuşea băietul ăsta să mă repare, trebuia să fac 2 drumuri de Bucureşti şi -200 Euroi din buget, deci imaginaţi-vă fericirea din celulele mele proaspăt încălzite)... Până la vârf? continui nevenindu-mi să cred...
- Da! spune el, până la vârf şi puţin mai adânc!
- EŞTI FOARTE TARE! îi răspund fericită, cu zâmbetul până la urechi (sunt sigură că emanam raze de soare deja)
Aparent, izbucnirea mea l-a înveselit cumva, pentru că probabil nimeni nu se aşteaptă de la un pacient la asemenea reacţii.
Iac-aşa doftorul meu e tot un zâmbet, ba îmi dă şi o şuviţă de păr la o parte de pe un obraz deşi mă jur că nu-l încurca cu absolut nimic, îmi arată două ace despre care îmi spune <insert specific dentist-like terms here> şi eu închid iar ochii, lăsându-l în continuare să-şi plimbe abdomenul şi coapsa de-a lungul braţului meu drept.
Şi nu ştiu când, în ce moment delicios al activităţilor specific dinţeşti, mă trezesc zâmbind sub mâinile lui. Îl simt cum se opreşte, deschid ochii şi îi întâlnesc privirea întrebătoare. Prefer să nu îi răspund, închid ochii la loc şi continui să zâmbesc. De fapt, mişcările alea ale lui de râcâială, du-te-vino-ul ăla ciudat erau cea mai aproape de sex activitate pe care o avusesem cu un bărbat în ultimele luni. He was, literary, fucking my tooth out :))) Mă abţin cu greu să nu pufnesc în râs deşi mă jur că am momente de maxim tupeu în viaţa asta când sunt în stare să spun unui om orice îmi trece prin cap în clipa aia, privindu-l drept în ochi. Încerc să mă gândesc la altceva dar zâmbetul tâmp nu-mi dispare, iar corpul lui lipit de mâna mea şi probabil toţi feromonii ce-i inhalez fără să-mi dau seama în momentele alea, nu ajută prea mult. Şi el nu vrea să se oprească din lărgit canale şi eu nu vreau decât să-i ridic bluza aia nenorocită şi să-i miros pielea de pe abdomen.
- Uite, de conurile astea îţi ziceam! Că mai e unul.... rosteşte el calm şi tandru.
... nu răspunde nimeni. Deschid curioasă un ochi şi privesc acul... apoi spre el. Aparent vorbea cu MINE! Wait a minute... wtf? Când mi-a mai zis de conurile alea??? Şi mai ales de când a început să-mi vorbească la per tu?
El cu acu în mână aşteptând reacţii, io cu ambii ochi deschişi, aşteptând sinapse...
- Ăăăăăăăaaaaaaaa! Ăla e! BOOON! Ţi-am zis eu că eşti cel mai tare! o dreg eu cumva sperând să fiu cât mai convingătoare... ce dracu mi-o mai fi zis bietul om şi eu n-am auzit fiind prea concentrată pe sexul rădăcinii vieţii?
- Da, şi mai sunt câteva bucăţi. De ele îţi ziceam că nu reuşesc să le scot... dar cred că-mi iese până la urmă...
Ai să-mi trag două palme... oare aţipisem? Când mi-a spus minunea asta de om despre conuri şi ace şi mai ales vârfuri???
Îi zâmbesc aprobator şi las capul iar pe spate, închizând ochii. Sunt sigură că a venit mai aproape de mine... sau m-oi fi mişcat eu mai spre el? Dacă tot n-am auzit ce-a vorbit cu mine, naiba ştie, oi fi migrat şi spre el în dulcea-mi inconştienţă a unei neveste de soţ plecat de câteva luni.
- Aha, uite! Vezi, aici <insert specific dentist-like terms here> şi aici... bla bla şi bla bla
Şi eu deschid ochii la fiecare mică victorie a lui şi îl văd că îmi zâmbeşte frumos.. da... mie.. MIEEEEEEEE şi apoi aud iar
- Vreau un aspirator! lătrat scurt la asistentă.
Ah, mânca-te-ar mama să te mănânce de băiet frumos şi sexos ce eşti tu, nu ştiu ce ţi-a făcut biata femeie da n-aş vrea să fiu în pielea ei... sau a vreunei persoane care te supără. Îţi promit. N-am să te supăr niciodată... niciodată, să ştii... am să-ţi fiu docilă şi iubitoare şi-am să te strâng în braţe şi-am să adorm la pieptul tău, aici, pe scaunul ăsta minunat şi lung, aşa ca tine.
- ASPIRATOR AM ZIS!
Oh, Doamne. Deschid ochii spre el... i-aş spune că nu am reacţii pozitive la urlete dar parcă nu-mi pasă. De fapt cred că poate să urle din toţi rănunchii la toată lumea, cât timp îmi şopteşte termeni din stomatologie cu glasul lui cald şi dulce, eu sunt fericită. Îmi zâmbeşte iar.
- Doare?
- (da, sufletul, zău şi dorinţa de a-mi trece degetele pe sub costumu ăsta al tău vernil, până la piele) Nu... nu mă doare!
- Hm... zice el, luând alt ac şi înşurubându-l mai adânc.
- Acum doare?
- Nu.... daaaaaaaar nu-i musai să inşişti, nu?
Începe să râdă. Ah, ce moment minunat... bine că nu îmi făcuse anestezie că aş fi fost la propriu cu balele curgânde şi privind spre el, într-o clipă magică doftor sexos - pacientă hormonală.
Alte clipe se scurg, minute probabil, eu cu ochii ba închişi, ba deschişi, ba privind la el, ba simţindu-i frecările uşoare pe braţ, ba degetele pe obraz, ba iar şuviţa buclucaşă dată după ureche, ba un zâmbet, ba un miros puternic de ceva mentolat, ba o atingere delicată şi pac. Lumina se stinge. Deschid ochii. Ce? Nu. NUUUUuuuuuuuuuu. Deznădejdea sfârşitului aventurii mele era mai brutală ca lătratul lui când o striga pe asistentă.
- Gata? întreb cumva cu regret în glas şi putând să-mi pariez toţi banii că nu ştiu cât timp trecuse de când am ajuns, aş fi zis maxim 10 minute (de fapt erau vreo 40).
- Da... pentru azi! spune el zâmbind de la birou, studiindu-mi radiografia în continuare.
Doamne, aş fi zburdat de fericire. Mă jur! Dacă îmi zicea să vin mâine să-mi scoată 10 dinţi aş fi aprobat fără să clipesc măcar!
- Ţi-am pus pansament, continuă el, va trebui să vii să-l schimbăm.
- Ăăăă la cât timp? întreb eu sperând să nu-mi zică 2 luni că deja eram suicidală...
- 2-3 zile.
Şi, în timp ce mă ridic, îmi aranjez tacticoasă cămaşa şi mă îndrept spre poşetă să-i plătesc omului truda (da mă, da, l-aş fi plătit şi dacă nu-mi făcea nimic... stomatologic vorbind) îmi spune:
- S-ar putea să te doară. Sau să se umfle! Dacă e aşa, aici mă găseşti!
- Nuu, nu-i problemă! Dacă mă doare nu pot să iau antiinflamator?
- Nu, continuă el explicându-mi iar chestii şi formaţiuni şi termenii vieţii
- Ei, ok atunci! de ce nu i-ai cerut număru de telefon, deşteapta vieţii, te-ai fi dat lovită la ceas de seară prin sms şi l-ai fi întrebat ce să mergi să-ţi iei de la farmacie... doh!
- Antibiotice luaţi?
- Păi nu aş vrea să iau acum, pentru că, şi mă aplec spre el, arătând pe monitorul laptopului spre radiografie şi ştiind sigur că i-am umplut nările de Ultraviolet, sunt programată Miercuri pentru extracţia asta... (yes, uite şi momentul meu în care îi spun că ştiu deja, că am grijă de mine... mulţumesc dragul meu Univers)
- Aha... ok. Eu zic să nu luaţi totuşi să vedem cum merge treaba.
- Da, păi aş vrea să termin tot... continui eu... că vreau să îmi pun aparat şi apoi să plec.
Aparent, cuvântul aparat a făcut click în mintea doctoriţei brunete de a cărei existenţă uitasem complet. Şi, ridicându-se de la pacienta ei se întoarce spre mine.... Oh, Isuse Cristoase Dumnezeule din ceruri mergand pe o plaja calma spre asfintit, era EA! EA cea responsabilă de eşecul glorios al dintelui meu, ce, paradoxal, am venit să-l repar în acelaşi loc unde a început totul...EA cea la fel de brunetă şi la fel de machiată, dar peste care timpul a trecut de 2 ori ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că lasă acele urme. Acelaşi machiaj. Aceiaşi ochi conturaţi cu negru, acelaşi ruj roşu aceeaşi privire acră şi buze ţuguiate, acelaşi glas răstit ce parcă m-ar recunoaşte dar parcă nu ştie de unde să mă ia.
- Păi şi aşa v-a spus ordodontul? Să-i îmbrăcaţi pe toţi? face ea mirată deşi nu avea nicio treabă femeia asta nici cu mine nici cu dintele meu nici cu proaspătul meu amant specializat în futaiuri dentare nici cu ortodontul meu nici cu doctoriţa mea cea angelică...
- Da, continui eu, pentru că am dinţii foarte fragili şi risc să îi pierd!
- Da, la cine mergeţi? Cum îl cheamă pe doctor? Şi noi avem ortodonţi foarte buni... continuă ea, în timp ce eu fac schimb de priviri amuzate cu minunea mea de doctor.
Nu i-am mai răspuns.
- Când poţi veni? întreabă el zâmbind
- Când vrei (dragostea mea)
- Pe 8, e bine? LA 11 jumate?
- Sigur, oricând. Şi dau să iau biletul din mâna lui. Ah, ce degete calde are omul ăsta... când cade 8? Mă aud vorbind fără să mă aştept...
- Păi e Joi! zice el privind în caiet.
- Te rog, poţi să-mi scrii pe bilet Joi? Ştii, sunt aiurită uneori şi uit... de fapt vreau să te mai ating o dată... şi îi întind biletul.
- Uite, JOI! scrie el cu litere mari şi zâmbeşte iar.
- Mulţumesc mult! O seară bună, pa paaa! şi părăsesc încăperea, trăgând după mine uşa de sticlă
În urma mea se aude un glas minunat, fredonând
"Ne vedeeeeeeeemm joooooooooi, ne vedeeeeeeeeemmm joooooooooi"
Atât.
Pe Joi.
Începând de la 3 ani, când ştiu că am văzut prima dată un cabinet stomatologic şi până astăzi, 27 mai târziu, dentişii vieţii mele se împart în 2 categorii: Cei cu care mă simt bine şi cei cu care mă simt groaznic.
Acuma nah, lucrurile s-au schimbat, politica este orientată şi spre sufletul clientului dincolo de "eu sunt doctor, tu bolnav, eu lucrez tu taci din gură că oricum n-ai habar ce fac eu aici", astfel încât ai de unde alege un doctor fix pe sufletul tău.Şi poate mai ai şi doza de maturitate ce-ţi spune just că ai tot dreptul să alegi un om care se poartă frumos cu tine. În fine, una luată peste alta, cred că am vizitat 50 de dentişti de-a lungul vieţii şi cu o excepţie cu adevărat excepţională, majoritatea m-au dezamăgit în varii moduri.
Azi voi povesti una scurtă despre o brunetă din trecutu-mi dentar şi una mai lungă despre un băiet ale cărui atingeri încă îmi dau fiori şi acu, la câteva ore distanţă.
Pe brunetă nu ştiu cum o cheamă sau dacă ştiu este pentru că am aflat de curând şi degeaba. Să tot fie acum mulţi ani, calculând după relaţiile trecutului şi anii cât a durat fiecare, să zicem undeva între 9 şi 10 la număr. Da mă, ani! ANI. Aşa, acu 10 ani, în pragul sărbătorilor că aşa îmi cedează mie nervii măselelor, cred că era înainte de Crăciun că îmi amintesc un ger năpraznic deloc compatibil cu durerea mea nenorocită. Îl trimit pe al meu Prinţ Charming (de la acea vreme) să-mi facă o programare la cabinetul de peste drum şi eu merg să-mi respect o altă programare şi anume la coafor, pentru decolorat păr. Acu ie tehnici mai bune dar, pe vremea aia, ca să te faci blondă trebuia întâi să te decolorezi, apoi să stai două zile şi apoi să te duci iar să te vopsească, astfel încât aveai parte de 2 zile "puişor" în care arătai ca ţigăncile turcoaice oxigenate la maxim din Piaţa Chiliei.
Iac-aşa, a doua zi, blondă puişor în cap, în trening, adidaşi, nemachiată şi cu ochii bulbucaţi de somn, că pe-atunci era facultate şi party-urile începeau Vineri seara şi se terminau Joi dimineaţa, ajung la cabinet. Două perechi de ochi mă măsoară luuuuuuuuuuuuuung şi una din ele mă invită pe scaun.
O blondă şi o brunetă. Blonda, asistenta pesemne, cu ochi ceva mai calzi şi mai blajini. Bruneta, o înfiptă în băţu sau cu băţul înfipt, nu ne e clar, aranjată şi fardată, cu părul bogat şi negru, se aşează călare pe mine şi mă întreabă ce mă doare.
Printre frânturi de discuţii despre bijuterii, safire, argint, aur, diamante de la Mario (pe atunci o renumită bijuterie din Constanţa) discuţii la care aş fi participat cu dragă inimă dacă aş fi putut vorbi, bruneta se încruntă şi mai tare deasupra mea.
- Aveţi infecţie! Vaaaaaaai, în ce hal! Cum aţi putut să staţi aşa până acum? Chiar sunteţi inconştientă?
Nu ştiu dacă ochii mi-au transmis mesajul, pentru că eram cu asipratoru ăla în gură şi nu puteam scoate niciun sunet în afară de nişte Ăăă-uri variate şi un îhâm pentru DA şi un î-î pentru NU.
La un moment dat, se aude o bătaie în uşă. O doamnă în vârstă, vizibil chinuită de durere, bagă capul în cabinet şi zice.
- Doamnă doctor, fiţi amabilă, mi-a căzut lucrarea şi nu pot mânca, nu pot face nimic. Mă puteţi ajuta? Aştept
- Doamnă nu mai am programări astăzi, mă uit Vineri dacă doriţi (era Miercuri).
- Dar doamnă, v-am dat o grămadă de bani pe lucrarea asta şi abia aţi făcut-o şi a căzut! Nu vă puteţi uita măcar la ea?
- Bine,aşteptaţi afară că o să mă uit.
- Mulţumesc, doamnă! zice sărmana femeie a cărei dezamăgire din ochi n-am s-o uit vreodată.
Cu buzele ţuguiate, bruneta mea continuă supărată:
- Ete şi io ce să-i fac acum că i-a căzut lucrarea? Ce e vina mea? Să stau eu azi până la 8 aici... băi ce mă enervează toate babele astea...
După alte câteva remarci de gen, termină ea de scobit dintele şi continuă să mă certe pe un ton extrem de autoritar.
- Da, n-am mai văzut aşa ceva! De când vă doare?
- De o săptămână a început să mă jeneze şi de două zile mă doare foarte tare, mi s-a rupt o bucată într-un măr.
- Vai, şi cum aţi putut să staţi aşa?
- Aşa, cum?
- Aşa, cu infecţie!
- Păi şi credeţi că eu am ştiut?
- Păi trebuia să simţiti! În fine, trebuie să veniţi şi poimâine. Să punem plomba finală. Da să veniţi! SĂ VENIŢI! Că după aia am muncit degeaba! SĂ VENIŢI! se răsteşte ultima dată cu disperare.
Plătesc, îmi iau haina, dau "mulţumesc, o seară bună" şi ies. În urma mea, continuă discuţiile
- Vai în ce hal avea măseaua aia! Fiinţa asta e chiar aşa inconştientă?
Am vrut să mă întorc, dar ştiam că în prag de Crăciun nu găseam cabinete deschise să mă ia fără programare...aşa că am pornit-o spre casă, simţindu-mă iar undeva sub asfalt. Yeeey, altă femeie de succes care se poartă cu mine ca şi cu un jeg, doar pentru că sunt în trening. I love real life!
Mai trece o zi, în care ajung la restul programărilor de mani, pedi, epilări, pensări, faciale şi multe răsfăţuri obişnuite pe vremea când banii erau destui şi ratele inexistente. Vine şi ziua de Vineri, a cărei seara atrăgea după sine un Pre-X'Mas Party la Megalos, un club unde era muzică de toate soiurile şi unde era musai să dansezi pe mese, scaune, bănci sau bar.
Scoasă din cutie, pe nişte tocuri de 10 ale celor mai noi ghete luate de la Mall din Bucureşti, îl las pe Prinţu Charming să mă aştepte în maşina lui cu 3 litere şi intru în cabinet. Acum nah, să fi fost de la machiaj, să fi fost de la fusta crăpată pe un genunchi, să fi fost de la părul meu blond-platinat şi perfect strălucitor ce mă costase cât benzina pe o lună, să fi fost de la manichiura impecabilă sau dâra de J'Adore ce mă învăluia, Universul mi-a făcut dreptate şi feţele căscate ale celor două muieri, una blondă şi una brunetă, m-au uns pe suflet mai ceva ca o lingura mare de Nutella după 3 luni de regim.
- Ăăăăăăăăăăăă face bruneta... aaaţi ajuns! şi brusc se fâstâceşte şi se luminează la faţă
- Da, am ajuns. Credeaţi că nu mai vin? (die, bitch!)
- Ăăăăăă da... ăăă... nuuuu... ăăă... poftiţi!
Şi totul a decurs minunat! A început să-mi spună că o să-mi pună conuri de nuş care pe canal, că probabil infecţia s-a declanşat foarte repede de nu am apucat eu să îmi dau seama, că îmi pune o plombă de porţelan de ultimă generaţie adusă fix de la congresul dentiştilor de la Budapesta şi, mai ales, că are soluţii extraordinare pentru problemele mele viitoare, că am cercei foarte drăguţi şi că seamănă cu cei din colecţia de iarnă de la Mario (da, ăia erau), că eram brusc cele mai bune prietene şi aroma banilor se pare că o satisfăcea pe fiinţa asta mai ceva ca un organ de 22 al unui negru vânjos şi în călduri. În fine, pus plombă, refuzat programare pe motiv că plec după sărbători şi mai bine vin atunci să mă programez nu cumva să-i dau peste cap programul (da, şi când mint am bun simţ), salutat, urat sărbători fericite şi jurat în faţa oglinzii din dreapta că nu mai calc în veci pragul acestui cabinet.
10 ani mai târziu, eu şi dentista mea, care este un înger coborât printre noi şi care este acel om căruia vrei să-i dai bani grei numai pentru câtă pasiune pune în ceea ce face şi cât îşi bate capul numa să-ţi fie bine, iac-aşa noi două ne holbăm (ea cunoscătoare, eu aproape dar nici chiar fără habar) la o radiografie panoramică, cu toţi dinţii mei frumos radiaţi alb-negru.
Unul din aceşti dinţi, (aici bag mâna-n foc că e tot urzeala Universului) respectiv acel dinte de acum 10 ani, fiind foarte prost tratat, a dezvoltat şi alte probleme cu grad ridicat de risc.
- Aici... te trimit la endodont.
- Sigur... şi apoi mâncăm? îi spun râzând, fiind replica ce-o folosesc mereu când îmi recunosc lipsa cunoştinţei legate de un anume subiect.
- Da, am cunoscut de curând un doctor foarte bun. Eu nu mă bag la aşa ceva. Dar te duci la el. Este specialist. Şi o să vezi ce frumos lucrează, spune ea pe tonul ei cald, ştiindu-mi problemele trecute cu aproape toţi dentiştii vieţii mele.
- Da, merg. Unde are cabinetul?
- Ăăăă păi cred că aproape de tine, dacă nu mă înşel.. chiar vis-a-vis. E cabinetul unei doamne doctor şi lucrează şi el acolo...
Ei bine, vis-a-vis de mine sunt aproximativ 3 cabinete stomatologice, 2 ginecologice si 2 farmacii. Care să fi fost şansele?
Câteva zile mai târziu sun să mă programez. La domnu' doctor. Da. Domnu'. Nu, nu aveau acelaşi nume.
Alte câteva zile mai târziu (şi anume astăzi), urc treptele cabinetului încercând totuşi să-mi amintesc dacă ăsta este unul din acele puncte negre pe harta mea emoţională (da, ştiu exact cine şi când m-a făcut să mă simt ca un om de nimic).
O asistentă blondă şi zâmbăreaţă îmi pune câteva întrebări. Îi zâmbesc. Nu ştiu sincer dacă tot ea este. Pare atât de tânără... dar nah, timpul trece diferit peste noi toţi. Mă invită înăuntru.
Înăuntru, două scaune. Unul spre geam, cu o doamnă întinsă şi o doctoriţă brunetă asupra ei, ce stă cu spatele la mine si are legată o mască chirurgicală peste gură.
Mai aproape de mine, un alt scaun lung şi frumos, un birou şi un doctor subţirel, în jur de 30 de ani, bruneţel cu buze lungi şi mari... (buzele taleeeeeeee, doo petaleeeeeeee... începe să-mi sune cântecu-n cap, declanşat pesemne de subconştientul reticent la cabinete stomatologice ce intră într-un fel de safe-high-mode). Îi întind cd-ul cu radiografia, trimiterea scrisă pe 2 bilete de fapt în care dentista mea (cea minunată şi profesională şi perfecţionistă) îi explică băietului tot ce-a făcut ea cu dintele ăla şi ce vrea să facă în următorii 5 ani cu el.
Doctoru ceteşte, bagă cd-ul şi îl lasă la încărcat şi mă pofteşte pe scaun. Îmi pun io poşeta în cuier, scot telefonu să-l dau pe silent şi mă întorc spre doftorul care se ridicase şi stătea drept în faţa mea. Iar eu.. eu cu ochii fix în buzele lui. Pentru că da, eu este lungă de 1.82 şi rareori găsesc bărbaţi să mă depăşească. Mă scurg cumva în scaun şi cred că m-am scurs prost că m-a rugat să mă dau mai încolo.
Fără prea multe vorbe începe să se uite, să măsoare, să caute, să naiba ştie ce făcea că nu vroia să zică nimic. Hmmm... me no likey doftorii ăştia care nu vorbeşte. Cu pacientu adică. CD-ul nu se încarcă şi îl văd cum se deplasează nervos spre altă cameră... nici acolo nu merge... iar mai face ceva, până la urmă îi spune asistentei (pe un ton gen lătrat aşa) să sune la ăia unde am făcut radiografia şi s-o pună pe mail urgent (da, uneori nici mie nu-mi vine să cred că avem tehnologie în Romanica).Îl văd că e nervos, nu ştiu din ce cauză, sper să nu fie radiografia vieţii. Aş vrea să-i spun orice numai să nu-i mai văd sprâncenele alea încruntate aşa...
- Ştiţi... sunt două canale.. unul l-a găsit celălalt nu, dar nu e problemă, pot veni altă dată dacă nu se rezolvă cu radiografia.
Şi atunci, sprâncenele lui s-au înseninat, mi-a zâmbit cald şi frumos şi mi-a răspuns cu glas de înger:
- Da, ştiu problema. Rezolvăm şi radiografia. Nu vă faceţi griji.
...şi ridică ochii spre asistentă, lătrând iar:
- SUNĂ LA ĂIA!
- Sună TU, se aude glasul doctoriţei brunete ce stătea cu spatele...
- NU! Se răsteşte iar doctorul meu cel minunat... SĂ SUNE OANA! Oana... Oana... Oana... auzeam ecoul în timpane şi tresar cumva pe scaun pentru că nu mă aşteptam să-mi aud numele, cu atât mai puţin rostit de el şi pe un asemenea ton.
Pe peretele din faţă este o oglindă ce dă direct în scaunul alăturat... unde o văd pe Oana, asistenta blondă, ce ţine un aparat pentru doctoriţă şi nu pare a fi deranjată de răcnetele doctorului.
Doamne, dragule, cum poţi rosti un nume atât de frumos pe un ton atât de brutal? Şi ce s-a întâmplat cu vocea ta caldă de adineaori?
Într-un final asistenta se ridică, sună, dă detalii şi închide.
Alte 5 minute mai târziu vine şi radiografia. Doctoriţa brunetă, tot cu spatele la mine, se aşează s-o comenteze. Doctorul forează canalul cu pricina, răsucind acele alea nenorocite şi pacienta de alături iese abătută din cabinet, probabil cu o măsea lipsă.
- Şi cu asta? Asta trebuie scoasă, are rădăcina ruptă!
- Aia... nu mai e! răspunde el amuzat cumva de doctoriţa băgăcioasă...
- Aha. Şi asta de jos?
- Asta de jos... şi nu mai răspunde, concentrându-se în continuare la ce avea el de făcut.
Aş fi vrut să-i răspund că sunt programată miercuri s-o scot pe aia, că îmi îngrijesc dinţii, că nu vreau să creadă despre mine că sunt delăsătoare şi nu am grijă de mine.... dar m-am uitat în ochii lui şi nu ştiu dacă m-a văzut sau nu, m-am pierdut cumva înăuntrul lor, relaxându-mă total. Da, eu care de obicei sunt hipersensibilă la orice căcat de durere, la dentist mai ales, mă topisem pe scaunul ăla, închizând ochii. Lumina albă era caldă, degetele lui şi mai calde, prin mănuşile alea verzi şi cumva stătea lipit de tot braţul meu drept, încălzindu-mă cu totul. Îi simţeam bluza sub halat, cum se freacă uşor de pielea abdomenului (când oare îmi ridicase scaunul atât de sus?). Pentru o clipă am rezistat cu greu impulsului de a da mâna la o parte şi a-i petrece-o după talie, doar să-l iau aşa în braţe şi să adorm acolo, cu capul sprijinit de pieptul lui.
Cald. Da, cald. Pentru că în vitejia mea plecasem de acasă cu o cămaşă subţire peste un maieu, jeanşi, adidaşi şi o geacă de primăvară... în condiţiile în care azi a fulguit un pic. Aşa că la sosire eram uşor dârdâindă şi toată căldura ce-mi invada acum corpul era mai dulce ca toppingul de caramel.
Brusc, simt o durere ascuţită ce mă rupe din visare şi mă face să deschid ochii larg, urmaţi de un AU!
- Ok! spune el, cu acelasi glas de înger ce-mi iubea urechile şi sufletul...
Ok ce? Aş fi vrut să-l întreb... totuşi era pentru prima dată când eram complet relaxată pe scaunul unui dentist şi era tot pentru prima dată când cineva reuşise să-mi facă orice fel de intervenţie fără anestezie (că pe mine când nu mă doare, mă aştept să mă doară sau mi-e frică cum că o să mă doară şi sunt un pacient de tratat cu ciocanu dacă se poate). Oh... deci aşa e când eşti relaxat... îmi spun în minte aranjându-mi din când în când bărbiţa aia de plastic pe care poţi băli în voie, fiind de altfel singurul lucru ce-l puteam aranja în acea poziţie şi sperând să par impecabilă! Şi dacă mă gândesc mai bine... AU! iar tresar pe scaun, iar mă uit la doctor.
- Ok! Spune iar, dându-se la o parte. L-am curăţat şi pe ăsta!
- Daaa? Spun eu mirată şi fericită totodată (dacă nu reuşea băietul ăsta să mă repare, trebuia să fac 2 drumuri de Bucureşti şi -200 Euroi din buget, deci imaginaţi-vă fericirea din celulele mele proaspăt încălzite)... Până la vârf? continui nevenindu-mi să cred...
- Da! spune el, până la vârf şi puţin mai adânc!
- EŞTI FOARTE TARE! îi răspund fericită, cu zâmbetul până la urechi (sunt sigură că emanam raze de soare deja)
Aparent, izbucnirea mea l-a înveselit cumva, pentru că probabil nimeni nu se aşteaptă de la un pacient la asemenea reacţii.
Iac-aşa doftorul meu e tot un zâmbet, ba îmi dă şi o şuviţă de păr la o parte de pe un obraz deşi mă jur că nu-l încurca cu absolut nimic, îmi arată două ace despre care îmi spune <insert specific dentist-like terms here> şi eu închid iar ochii, lăsându-l în continuare să-şi plimbe abdomenul şi coapsa de-a lungul braţului meu drept.
Şi nu ştiu când, în ce moment delicios al activităţilor specific dinţeşti, mă trezesc zâmbind sub mâinile lui. Îl simt cum se opreşte, deschid ochii şi îi întâlnesc privirea întrebătoare. Prefer să nu îi răspund, închid ochii la loc şi continui să zâmbesc. De fapt, mişcările alea ale lui de râcâială, du-te-vino-ul ăla ciudat erau cea mai aproape de sex activitate pe care o avusesem cu un bărbat în ultimele luni. He was, literary, fucking my tooth out :))) Mă abţin cu greu să nu pufnesc în râs deşi mă jur că am momente de maxim tupeu în viaţa asta când sunt în stare să spun unui om orice îmi trece prin cap în clipa aia, privindu-l drept în ochi. Încerc să mă gândesc la altceva dar zâmbetul tâmp nu-mi dispare, iar corpul lui lipit de mâna mea şi probabil toţi feromonii ce-i inhalez fără să-mi dau seama în momentele alea, nu ajută prea mult. Şi el nu vrea să se oprească din lărgit canale şi eu nu vreau decât să-i ridic bluza aia nenorocită şi să-i miros pielea de pe abdomen.
- Uite, de conurile astea îţi ziceam! Că mai e unul.... rosteşte el calm şi tandru.
... nu răspunde nimeni. Deschid curioasă un ochi şi privesc acul... apoi spre el. Aparent vorbea cu MINE! Wait a minute... wtf? Când mi-a mai zis de conurile alea??? Şi mai ales de când a început să-mi vorbească la per tu?
El cu acu în mână aşteptând reacţii, io cu ambii ochi deschişi, aşteptând sinapse...
- Ăăăăăăăaaaaaaaa! Ăla e! BOOON! Ţi-am zis eu că eşti cel mai tare! o dreg eu cumva sperând să fiu cât mai convingătoare... ce dracu mi-o mai fi zis bietul om şi eu n-am auzit fiind prea concentrată pe sexul rădăcinii vieţii?
- Da, şi mai sunt câteva bucăţi. De ele îţi ziceam că nu reuşesc să le scot... dar cred că-mi iese până la urmă...
Ai să-mi trag două palme... oare aţipisem? Când mi-a spus minunea asta de om despre conuri şi ace şi mai ales vârfuri???
Îi zâmbesc aprobator şi las capul iar pe spate, închizând ochii. Sunt sigură că a venit mai aproape de mine... sau m-oi fi mişcat eu mai spre el? Dacă tot n-am auzit ce-a vorbit cu mine, naiba ştie, oi fi migrat şi spre el în dulcea-mi inconştienţă a unei neveste de soţ plecat de câteva luni.
- Aha, uite! Vezi, aici <insert specific dentist-like terms here> şi aici... bla bla şi bla bla
Şi eu deschid ochii la fiecare mică victorie a lui şi îl văd că îmi zâmbeşte frumos.. da... mie.. MIEEEEEEEE şi apoi aud iar
- Vreau un aspirator! lătrat scurt la asistentă.
Ah, mânca-te-ar mama să te mănânce de băiet frumos şi sexos ce eşti tu, nu ştiu ce ţi-a făcut biata femeie da n-aş vrea să fiu în pielea ei... sau a vreunei persoane care te supără. Îţi promit. N-am să te supăr niciodată... niciodată, să ştii... am să-ţi fiu docilă şi iubitoare şi-am să te strâng în braţe şi-am să adorm la pieptul tău, aici, pe scaunul ăsta minunat şi lung, aşa ca tine.
- ASPIRATOR AM ZIS!
Oh, Doamne. Deschid ochii spre el... i-aş spune că nu am reacţii pozitive la urlete dar parcă nu-mi pasă. De fapt cred că poate să urle din toţi rănunchii la toată lumea, cât timp îmi şopteşte termeni din stomatologie cu glasul lui cald şi dulce, eu sunt fericită. Îmi zâmbeşte iar.
- Doare?
- (da, sufletul, zău şi dorinţa de a-mi trece degetele pe sub costumu ăsta al tău vernil, până la piele) Nu... nu mă doare!
- Hm... zice el, luând alt ac şi înşurubându-l mai adânc.
- Acum doare?
- Nu.... daaaaaaaar nu-i musai să inşişti, nu?
Începe să râdă. Ah, ce moment minunat... bine că nu îmi făcuse anestezie că aş fi fost la propriu cu balele curgânde şi privind spre el, într-o clipă magică doftor sexos - pacientă hormonală.
Alte clipe se scurg, minute probabil, eu cu ochii ba închişi, ba deschişi, ba privind la el, ba simţindu-i frecările uşoare pe braţ, ba degetele pe obraz, ba iar şuviţa buclucaşă dată după ureche, ba un zâmbet, ba un miros puternic de ceva mentolat, ba o atingere delicată şi pac. Lumina se stinge. Deschid ochii. Ce? Nu. NUUUUuuuuuuuuuu. Deznădejdea sfârşitului aventurii mele era mai brutală ca lătratul lui când o striga pe asistentă.
- Gata? întreb cumva cu regret în glas şi putând să-mi pariez toţi banii că nu ştiu cât timp trecuse de când am ajuns, aş fi zis maxim 10 minute (de fapt erau vreo 40).
- Da... pentru azi! spune el zâmbind de la birou, studiindu-mi radiografia în continuare.
Doamne, aş fi zburdat de fericire. Mă jur! Dacă îmi zicea să vin mâine să-mi scoată 10 dinţi aş fi aprobat fără să clipesc măcar!
- Ţi-am pus pansament, continuă el, va trebui să vii să-l schimbăm.
- Ăăăă la cât timp? întreb eu sperând să nu-mi zică 2 luni că deja eram suicidală...
- 2-3 zile.
Şi, în timp ce mă ridic, îmi aranjez tacticoasă cămaşa şi mă îndrept spre poşetă să-i plătesc omului truda (da mă, da, l-aş fi plătit şi dacă nu-mi făcea nimic... stomatologic vorbind) îmi spune:
- S-ar putea să te doară. Sau să se umfle! Dacă e aşa, aici mă găseşti!
- Nuu, nu-i problemă! Dacă mă doare nu pot să iau antiinflamator?
- Nu, continuă el explicându-mi iar chestii şi formaţiuni şi termenii vieţii
- Ei, ok atunci! de ce nu i-ai cerut număru de telefon, deşteapta vieţii, te-ai fi dat lovită la ceas de seară prin sms şi l-ai fi întrebat ce să mergi să-ţi iei de la farmacie... doh!
- Antibiotice luaţi?
- Păi nu aş vrea să iau acum, pentru că, şi mă aplec spre el, arătând pe monitorul laptopului spre radiografie şi ştiind sigur că i-am umplut nările de Ultraviolet, sunt programată Miercuri pentru extracţia asta... (yes, uite şi momentul meu în care îi spun că ştiu deja, că am grijă de mine... mulţumesc dragul meu Univers)
- Aha... ok. Eu zic să nu luaţi totuşi să vedem cum merge treaba.
- Da, păi aş vrea să termin tot... continui eu... că vreau să îmi pun aparat şi apoi să plec.
Aparent, cuvântul aparat a făcut click în mintea doctoriţei brunete de a cărei existenţă uitasem complet. Şi, ridicându-se de la pacienta ei se întoarce spre mine.... Oh, Isuse Cristoase Dumnezeule din ceruri mergand pe o plaja calma spre asfintit, era EA! EA cea responsabilă de eşecul glorios al dintelui meu, ce, paradoxal, am venit să-l repar în acelaşi loc unde a început totul...EA cea la fel de brunetă şi la fel de machiată, dar peste care timpul a trecut de 2 ori ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că lasă acele urme. Acelaşi machiaj. Aceiaşi ochi conturaţi cu negru, acelaşi ruj roşu aceeaşi privire acră şi buze ţuguiate, acelaşi glas răstit ce parcă m-ar recunoaşte dar parcă nu ştie de unde să mă ia.
- Păi şi aşa v-a spus ordodontul? Să-i îmbrăcaţi pe toţi? face ea mirată deşi nu avea nicio treabă femeia asta nici cu mine nici cu dintele meu nici cu proaspătul meu amant specializat în futaiuri dentare nici cu ortodontul meu nici cu doctoriţa mea cea angelică...
- Da, continui eu, pentru că am dinţii foarte fragili şi risc să îi pierd!
- Da, la cine mergeţi? Cum îl cheamă pe doctor? Şi noi avem ortodonţi foarte buni... continuă ea, în timp ce eu fac schimb de priviri amuzate cu minunea mea de doctor.
Nu i-am mai răspuns.
- Când poţi veni? întreabă el zâmbind
- Când vrei (dragostea mea)
- Pe 8, e bine? LA 11 jumate?
- Sigur, oricând. Şi dau să iau biletul din mâna lui. Ah, ce degete calde are omul ăsta... când cade 8? Mă aud vorbind fără să mă aştept...
- Păi e Joi! zice el privind în caiet.
- Te rog, poţi să-mi scrii pe bilet Joi? Ştii, sunt aiurită uneori şi uit... de fapt vreau să te mai ating o dată... şi îi întind biletul.
- Uite, JOI! scrie el cu litere mari şi zâmbeşte iar.
- Mulţumesc mult! O seară bună, pa paaa! şi părăsesc încăperea, trăgând după mine uşa de sticlă
În urma mea se aude un glas minunat, fredonând
"Ne vedeeeeeeeemm joooooooooi, ne vedeeeeeeeeemmm joooooooooi"
Atât.
Pe Joi.
vineri, 2 martie 2012
|
By:
Eliza
Hei, tu!
Căci despre nimicuri am vorbit şi tot despre nimicuri ne amintim şi nimicurile cele multe şi nenumărate ce toate împreună ne fac cei ce azi suntem iar frumuseţea va sta, întotdeauna, în ochii privitorului.
Ştii, momentul ăla când te îndrăgosteşti... clipa aia minunată, magnifică, secunda în care te scalzi în seva Universului şi ştii că acolo este casa şi locul tău şi că lumea nu are sens fără cealaltă persoană. Când ochii feţei se închid iar cei ai minţii se deschid larg, când conştiinţa şi simţul realităţii ce până atunci te ţinuseră bine ancorat în realitate se pierd undeva în spatele unui geam aburit pe care tu acum trasezi cu degetul inimioare, când ultima zvâcnire a raţiunii dispare în spatele unei uşi trântite absent, peste care înfigi deja cu pioneze colorate imagini ale viitorului tău fericit în doi.
Nu, nu despre momentul ăla vreau să-ţi vorbesc acum. Aş vrea să-ţi spun despre opusul lui. Despre clipa fatidică în care se rupe vraja şi realitatea te izbeşte atât de crunt peste ceafă încât nu mai poţi auzi decât un ţiuit în urechi, mai sec decât cel mai insipid Martini servit la petrecerea colegei ce n-o suporţi şi gustul cel mai amar al sângelui ce revine, la locul lui în creier, odată cu raţiunea, conştiinţa şi celelalte elemente de încep să bată piroane în pământul ce-l calci, delimitându-te din nou, clar, drept un punct fix pe axa spaţio-temporală.
Şi cum vălul cel roz al oxitocinei a.k.a. îndrăgosteala aia beată dispare dureros de scurt şi repede, lăsându-te faţă în faţă cu cea mai crudă realitate.
Ce este de fapt un om pe care îl priveşti fără lentilele sentimentelor? Ce rămâne dintr-un om când toată gogoaşa în care l-ai îmbrăcat atât de frumos prin iubire şi adulaţie cade moartă la pământ? De fapt este un om. Atât. Un om dintre ceilalţi oameni. Gri şi insipid.
Mă fascinează clipa asta a dez-drăgostelii. A pierderii farmecului. Clipa asta nenorocită în care vraja se rupe şi eşti lăsat de-amboulea să atârni atingând totuşi pământul cu vârful degetelor mari de la picioare. Şi apoi realizezi. Realizezi că cel din faţa ta de fapt este un străin.
Dar nu, nu vrei să crezi asta. Şi începi să cauţi. Începi să cauţi ceea ce ştii că este acolo. Gropiţa din colţul gurii, picătura de lumină ce cade pe buza de jos, perciunii cărora niciodată nu le-ai acordat importanţă şi care acum par tare ciudaţi, gâtul în care te-ai ascuns de atâtea ori doar pentru a-i inspira aroma, senzaţia pielii abdomenului sub palme, şuviţa de păr frecată de degetele mâinii stângi şi fluturii ce ştii că trebuie să-i simţi când priveşte adânc în ochii tăi şi-ţi zâmbeşte cu sufletul.... dar colţul gurii lui este acoperit de barba nerasă şi aspră, buza umedă nu numai că nu-ţi vine s-o muşti, dar îţi provoacă frustrare, perciunii care par imenşi amintindu-ţi de Elvis şi te întrebi cum naiba nu i-ai văzut până acum, gâtul are acel măr al lui Adam care puteai jura ieri că nu era acolo, pielea lui acum este doar... piele, părul este aspru şi nicio senzaţie nu te încearcă atunci când îi priveşti ochii atât de inerţi şi goi, afundaţi adânc în orbitele încercănate... da, este un străin.
Este străin de tine.
Este străin de dragostea cu care, până mai devreme, îl învăluiai atât de frumos. Iar străinii nu pot fi frumoşi. Pot fi, cel mult, atrăgători.
Şi magia s-a rupt. Şi ceea ce până ieri vă ţinea legaţi, azi nu mai există. Nu că şi-a pierdut din intensitate, nu că acum are altă formă sau că a evoluat. Nu, baby. It's just gone. Ca în cântec "poţi să ai lumea la picioare, astăzi eşti mâine nu eşti..... " (sau ceva de gen)
Şi timpanele îţi bubuie. Urechile îţi ţiuie. Gustul infect al nimicului acolo unde ieri era dragoste îţi umple rapid gura şi îţi vine să vomiţi. Străinul se holbează la tine. Nu pricepe ce şi cum. Tu eşti într-o confuzie. Te-ar pufni râsul. Dar în acelaşi timp te-ar pufni şi plânsul. Pentru că realitatea este cu două tăişuri. Îţi arată şi ce este cu adevărat, în acelaşi timp îţi arată şi ce nu este! Sau mai clar, îţi arată că ceea ce este de fapt nu este pentru tine! Sau ceea ce este pentru tine, nu este acum în faţa ta. În orice direcţie ai spune-o, rezultatul e acelaşi.
Te trezeşti singur. Cu un gol imens în suflet. Pentru că de fapt credeai că ţi-ai găsit fericirea. Credeai că ai găsit ce căutai. Credeai că în sfârşit ţi-ai confirmat că există cealaltă jumătate a cercului tău. Şi da, e normal să te doară. Nu-i bine nici plăcut nici benefic nici nimic. Din păcate e normal. Pentru că eşti rupt în două. Cu totul. Fiecare os, fiecare celulă a Universului tău s-a rupt. Şi nu rămâi decât o altă jumătate de cerc. Aceeaşi jumătate incompletă al aceluiaşi cerc nenorocit. Uneori îţi îndrepţi frustrarea şi furia pe străin. Crezi că, într-un fel, din cauza lui eşti acum rupt. Alteori alegi să pleci. Alteori să te răzbuni. Totuşi străinul nu are nicio vină.
Aşa era şi înainte. Prost, urât, cu pieile atârnânde şi ochii goi. Şi uiţi că TU i-ai dat de fapt viaţă şi valoare în ochii tăi. De ce să-l acuzi acum? Şi mai ales, pentru ce? Pentru că nu este jumătatea ta de cerc? Pentru că nu vede lumea prin lentilele tale? Oricum este şi prost şi urât şi cu piei insipide şi cu ochii goi. Nu cred că are rost să-l mai îmbraci în haine de ură, dispreţ sau vină. Cel mai bine îl laşi să curgă. Să plece spre lumea largă. Aşa cum este el. Gri, insipid, urât şi fără viaţă.
Iar cât timp acel om rămâne frumos, cu pielea fină, cu zâmbetul ameţitor şi ochii ce privesc direct în inima ta, oricât ai spune despre el, înseamnă că dragostea ta încă îl îmbracă. Faptul că o recunoşti sau nu, asta este altă poveste. Străinii nu pot fi frumoşi. Oamenii pe care îi iubim, întotdeauna!
Ştii, momentul ăla când te îndrăgosteşti... clipa aia minunată, magnifică, secunda în care te scalzi în seva Universului şi ştii că acolo este casa şi locul tău şi că lumea nu are sens fără cealaltă persoană. Când ochii feţei se închid iar cei ai minţii se deschid larg, când conştiinţa şi simţul realităţii ce până atunci te ţinuseră bine ancorat în realitate se pierd undeva în spatele unui geam aburit pe care tu acum trasezi cu degetul inimioare, când ultima zvâcnire a raţiunii dispare în spatele unei uşi trântite absent, peste care înfigi deja cu pioneze colorate imagini ale viitorului tău fericit în doi.
Nu, nu despre momentul ăla vreau să-ţi vorbesc acum. Aş vrea să-ţi spun despre opusul lui. Despre clipa fatidică în care se rupe vraja şi realitatea te izbeşte atât de crunt peste ceafă încât nu mai poţi auzi decât un ţiuit în urechi, mai sec decât cel mai insipid Martini servit la petrecerea colegei ce n-o suporţi şi gustul cel mai amar al sângelui ce revine, la locul lui în creier, odată cu raţiunea, conştiinţa şi celelalte elemente de încep să bată piroane în pământul ce-l calci, delimitându-te din nou, clar, drept un punct fix pe axa spaţio-temporală.
Şi cum vălul cel roz al oxitocinei a.k.a. îndrăgosteala aia beată dispare dureros de scurt şi repede, lăsându-te faţă în faţă cu cea mai crudă realitate.
Ce este de fapt un om pe care îl priveşti fără lentilele sentimentelor? Ce rămâne dintr-un om când toată gogoaşa în care l-ai îmbrăcat atât de frumos prin iubire şi adulaţie cade moartă la pământ? De fapt este un om. Atât. Un om dintre ceilalţi oameni. Gri şi insipid.
Dar nu, nu vrei să crezi asta. Şi începi să cauţi. Începi să cauţi ceea ce ştii că este acolo. Gropiţa din colţul gurii, picătura de lumină ce cade pe buza de jos, perciunii cărora niciodată nu le-ai acordat importanţă şi care acum par tare ciudaţi, gâtul în care te-ai ascuns de atâtea ori doar pentru a-i inspira aroma, senzaţia pielii abdomenului sub palme, şuviţa de păr frecată de degetele mâinii stângi şi fluturii ce ştii că trebuie să-i simţi când priveşte adânc în ochii tăi şi-ţi zâmbeşte cu sufletul.... dar colţul gurii lui este acoperit de barba nerasă şi aspră, buza umedă nu numai că nu-ţi vine s-o muşti, dar îţi provoacă frustrare, perciunii care par imenşi amintindu-ţi de Elvis şi te întrebi cum naiba nu i-ai văzut până acum, gâtul are acel măr al lui Adam care puteai jura ieri că nu era acolo, pielea lui acum este doar... piele, părul este aspru şi nicio senzaţie nu te încearcă atunci când îi priveşti ochii atât de inerţi şi goi, afundaţi adânc în orbitele încercănate... da, este un străin.
Este străin de tine.
Este străin de dragostea cu care, până mai devreme, îl învăluiai atât de frumos. Iar străinii nu pot fi frumoşi. Pot fi, cel mult, atrăgători.
Şi magia s-a rupt. Şi ceea ce până ieri vă ţinea legaţi, azi nu mai există. Nu că şi-a pierdut din intensitate, nu că acum are altă formă sau că a evoluat. Nu, baby. It's just gone. Ca în cântec "poţi să ai lumea la picioare, astăzi eşti mâine nu eşti..... " (sau ceva de gen)
Şi timpanele îţi bubuie. Urechile îţi ţiuie. Gustul infect al nimicului acolo unde ieri era dragoste îţi umple rapid gura şi îţi vine să vomiţi. Străinul se holbează la tine. Nu pricepe ce şi cum. Tu eşti într-o confuzie. Te-ar pufni râsul. Dar în acelaşi timp te-ar pufni şi plânsul. Pentru că realitatea este cu două tăişuri. Îţi arată şi ce este cu adevărat, în acelaşi timp îţi arată şi ce nu este! Sau mai clar, îţi arată că ceea ce este de fapt nu este pentru tine! Sau ceea ce este pentru tine, nu este acum în faţa ta. În orice direcţie ai spune-o, rezultatul e acelaşi.
Te trezeşti singur. Cu un gol imens în suflet. Pentru că de fapt credeai că ţi-ai găsit fericirea. Credeai că ai găsit ce căutai. Credeai că în sfârşit ţi-ai confirmat că există cealaltă jumătate a cercului tău. Şi da, e normal să te doară. Nu-i bine nici plăcut nici benefic nici nimic. Din păcate e normal. Pentru că eşti rupt în două. Cu totul. Fiecare os, fiecare celulă a Universului tău s-a rupt. Şi nu rămâi decât o altă jumătate de cerc. Aceeaşi jumătate incompletă al aceluiaşi cerc nenorocit. Uneori îţi îndrepţi frustrarea şi furia pe străin. Crezi că, într-un fel, din cauza lui eşti acum rupt. Alteori alegi să pleci. Alteori să te răzbuni. Totuşi străinul nu are nicio vină.
Aşa era şi înainte. Prost, urât, cu pieile atârnânde şi ochii goi. Şi uiţi că TU i-ai dat de fapt viaţă şi valoare în ochii tăi. De ce să-l acuzi acum? Şi mai ales, pentru ce? Pentru că nu este jumătatea ta de cerc? Pentru că nu vede lumea prin lentilele tale? Oricum este şi prost şi urât şi cu piei insipide şi cu ochii goi. Nu cred că are rost să-l mai îmbraci în haine de ură, dispreţ sau vină. Cel mai bine îl laşi să curgă. Să plece spre lumea largă. Aşa cum este el. Gri, insipid, urât şi fără viaţă.
Iar cât timp acel om rămâne frumos, cu pielea fină, cu zâmbetul ameţitor şi ochii ce privesc direct în inima ta, oricât ai spune despre el, înseamnă că dragostea ta încă îl îmbracă. Faptul că o recunoşti sau nu, asta este altă poveste. Străinii nu pot fi frumoşi. Oamenii pe care îi iubim, întotdeauna!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)