Hei, tu!

Căci despre nimicuri am vorbit şi tot despre nimicuri ne amintim şi nimicurile cele multe şi nenumărate ce toate împreună ne fac cei ce azi suntem iar frumuseţea va sta, întotdeauna, în ochii privitorului.

Ştii, momentul ăla când te îndrăgosteşti... clipa aia minunată, magnifică, secunda în care te scalzi în seva Universului şi ştii că acolo este casa şi locul tău şi că lumea nu are sens fără cealaltă persoană. Când ochii feţei se închid iar cei ai minţii se deschid larg, când conştiinţa şi simţul realităţii ce până atunci te ţinuseră bine ancorat în realitate se pierd undeva în spatele unui geam aburit pe care tu acum trasezi cu degetul inimioare, când ultima zvâcnire a raţiunii dispare în spatele unei uşi trântite absent, peste care înfigi deja cu pioneze colorate imagini ale viitorului tău fericit în doi.

Nu, nu despre momentul ăla vreau să-ţi vorbesc acum. Aş vrea să-ţi spun despre opusul lui. Despre clipa fatidică în care se rupe vraja şi realitatea te izbeşte atât de crunt peste ceafă încât nu mai poţi auzi decât un ţiuit în urechi, mai sec decât cel mai insipid Martini servit la petrecerea colegei ce n-o suporţi şi gustul cel mai amar al sângelui ce revine, la locul lui în creier, odată cu raţiunea, conştiinţa şi celelalte elemente de încep să bată piroane în pământul ce-l calci, delimitându-te din nou, clar, drept un punct fix pe axa spaţio-temporală. 
Şi cum vălul cel roz al oxitocinei a.k.a. îndrăgosteala aia beată dispare dureros de scurt şi repede, lăsându-te faţă în faţă cu cea mai crudă realitate.

Ce este de fapt un om pe care îl priveşti fără lentilele sentimentelor? Ce rămâne dintr-un om când toată gogoaşa în care l-ai îmbrăcat atât de frumos prin iubire şi adulaţie cade moartă la pământ? De fapt este un om. Atât. Un om dintre ceilalţi oameni. Gri şi insipid.

Mă fascinează clipa asta a dez-drăgostelii. A pierderii farmecului. Clipa asta nenorocită în care vraja se rupe şi eşti lăsat de-amboulea să atârni atingând totuşi pământul cu vârful degetelor mari de la picioare. Şi apoi realizezi. Realizezi că cel din faţa ta de fapt este un străin.
Dar nu, nu vrei să crezi asta. Şi începi să cauţi. Începi să cauţi ceea ce ştii că este acolo. Gropiţa din colţul gurii, picătura de lumină ce cade pe buza de jos, perciunii cărora niciodată nu le-ai acordat importanţă şi care acum par tare ciudaţi, gâtul în care te-ai ascuns de atâtea ori doar pentru a-i inspira aroma, senzaţia pielii abdomenului sub palme, şuviţa de păr frecată de degetele mâinii stângi şi fluturii ce ştii că trebuie să-i simţi când priveşte adânc în ochii tăi şi-ţi zâmbeşte cu sufletul.... dar colţul gurii lui este acoperit de barba nerasă şi aspră, buza umedă nu numai că nu-ţi vine s-o muşti, dar îţi provoacă frustrare, perciunii care par imenşi amintindu-ţi de Elvis şi te întrebi cum naiba nu i-ai văzut până acum, gâtul are acel măr al lui Adam care puteai jura ieri că nu era acolo, pielea lui acum este doar... piele, părul este aspru şi nicio senzaţie nu te încearcă atunci când îi priveşti ochii atât de inerţi şi goi, afundaţi adânc în orbitele încercănate... da, este un străin.
Este străin de tine.
Este străin de dragostea cu care, până mai devreme, îl învăluiai atât de frumos. Iar străinii nu pot fi frumoşi. Pot fi, cel mult, atrăgători.
Şi magia s-a rupt. Şi ceea ce până ieri vă ţinea legaţi, azi nu mai există. Nu că şi-a pierdut din intensitate, nu că acum are altă formă sau că a evoluat. Nu, baby. It's just gone. Ca în cântec "poţi să ai lumea la picioare, astăzi eşti mâine nu eşti..... " (sau ceva de gen)
Şi timpanele îţi bubuie. Urechile îţi ţiuie. Gustul infect al nimicului acolo unde ieri era dragoste îţi umple rapid gura şi îţi vine să vomiţi. Străinul se holbează la tine. Nu pricepe ce şi cum. Tu eşti într-o confuzie. Te-ar pufni râsul. Dar în acelaşi timp te-ar pufni şi plânsul. Pentru că realitatea este cu două tăişuri. Îţi arată şi ce este cu adevărat, în acelaşi timp îţi arată şi ce nu este! Sau mai clar, îţi arată că ceea ce este de fapt nu este pentru tine! Sau ceea ce este pentru tine, nu este acum în faţa ta. În orice direcţie ai spune-o, rezultatul e acelaşi.
Te trezeşti singur. Cu un gol imens în suflet. Pentru că de fapt credeai că ţi-ai găsit fericirea. Credeai că ai găsit ce căutai. Credeai că în sfârşit ţi-ai confirmat că există cealaltă jumătate a cercului tău. Şi da, e normal să te doară. Nu-i bine nici plăcut nici benefic nici nimic. Din păcate e normal. Pentru că eşti rupt în două. Cu totul. Fiecare os, fiecare celulă a Universului tău s-a rupt. Şi nu rămâi decât o altă jumătate de cerc. Aceeaşi jumătate incompletă al aceluiaşi cerc nenorocit. Uneori îţi îndrepţi frustrarea şi furia pe străin. Crezi că, într-un fel, din cauza lui eşti acum rupt. Alteori alegi să pleci. Alteori să te răzbuni. Totuşi străinul nu are nicio vină.
Aşa era şi înainte. Prost, urât, cu pieile atârnânde şi ochii goi. Şi uiţi că TU i-ai dat de fapt viaţă şi valoare în ochii tăi. De ce să-l acuzi acum? Şi mai ales, pentru ce? Pentru că nu este jumătatea ta de cerc? Pentru că nu vede lumea prin lentilele tale? Oricum este şi prost şi urât şi cu piei insipide şi cu ochii goi. Nu cred că are rost să-l mai îmbraci în haine de ură, dispreţ sau vină. Cel mai bine îl laşi să curgă. Să plece spre lumea largă. Aşa cum este el. Gri, insipid, urât şi fără viaţă.

Iar cât timp acel om rămâne frumos, cu pielea fină, cu zâmbetul ameţitor şi ochii ce privesc direct în inima ta, oricât ai spune despre el, înseamnă că dragostea ta încă îl îmbracă. Faptul că o recunoşti sau nu, asta este altă poveste. Străinii nu pot fi frumoşi. Oamenii pe care îi iubim, întotdeauna!