Şi dimineaţa târzie

... şi pielea ta să poarte miros de mare şi parfum şi să-ţi simt mângâierea delicată de-a lungul spatelui. Şi iarba crudă să ne inunde nările şi căldura infinită a zilei să ne scalde pe amândoi printre frunzele tinere ce explodează în mii şi mii de vieţi noi, mereu altele.
     Şi să mă ridic uşor, cu cearceaful atârnând pe un umăr şi să-l las să se prelingă pe podea şi să păşesc în terasa de piatră fierbinte ce-mi iubeşte tălpile cu ardoare. Şi să privesc înapoi doar pentru o clipă cum zâmbeşti, pe jumătate adormit şi cum te minţi că asta ţi-e fericirea.
        Să mă las pradă soarelui şi să deschid uşor buzele, inhalând aer nou, de primăvară sărată.

       Şi să închid ochii, să deschid braţele şi să-mi primesc binecuvântarea prezentului.
        Şi să mă întorc spre tine, să te privesc iar cum îţi atârnă piciorul pe podea şi cearceaful te înveleşte pe jumătate, să-ţi admir iar pielea şi pieptul, părul ciufulit şi barba crescută. Apoi să sar repede lângă tine, lovindu-te cu perna: Uite puiule, a venit varaaaaaaaaaaaaaaaaa! şi tu să mă cuprinzi de mijloc şi să rostogoleşti în pat. Şi să mă săruti şi să mă priveşti şi zâmbetul meu să-ţi presare stropi de fericire în ochi. Şi să ştii că ne trăim ziua, că suntem doar noi şi că astea sunt clipele pentru care ne zbatem atât în restul timpului. Şi să înţeleg că prezentul e tot ce contează. Şi e tot ce deţinem.