Pentru că dincolo de independenţa mea ca femeie, tot îmi doream să fiu luată de mână şi să simt fluturi în stomac. Dincolo de greutatea subînţeleasă a unui viitor în doi, a responsabilităţii împărţirii costurilor unui trai şi a ratelor următorului rest din viaţă, căutam în continuare în ochii lui emoţia sărutului şi licărirea ce-o avea când mă privea cu atâta dragoste. Nu-mi doream nimic. Decât să mă iubească. Să mă accepte în lumea lui. Să facă paşi alături de paşii mei. Împreună. Spre înainte. Cu mulţi fluturi în stomac.
Iar în noaptea asta nu mai există lucruri după care să mă pot ascunde. Nici cana de cafea, nici ţigările mentolate, nici aparenta dorinţă de a mă pierde într-un film sau o carte, doar pentru a nu fi nevoită să-mi înfrunt sentimentele.
Nici măcar Dumnezeu nu poate obliga oamenii să-L iubească. Nici măcar El. Pentru că ei trebuie întâi să vadă, apoi să se închine. Da, am zile când sunt religioasă şi am zile când nu. Azi este una din cele două.
Treizeci de ani. Vârsta la care totul capătă sens. Vârsta la care, dacă nu ai avut până acum, cu siguranţă vei avea de acum încolo o doză sănătoasă de stimă de sine. Vârsta la care am aflat despre mine cât nu am reuşit în restul vieţii de până atunci şi m-am bucurat că în sfârşit totul e aproape clar. Şi aproape limpede. Şi dracul nu e negru, este roşu şi se asortează perfect cu părul meu blond şi statura înaltă. Da, mă voi simţi bine în Iad. Ca acasă. Pentru că, nu-i aşa, primii 30 de ani i-am petrecut într-o suferinţă şi într-o frică permanentă. Mă voi simţi fantastic, pentru că ştiu că diavolul are cafea cu lapte... dintr-o altă poveste.
Şi apoi sunt lucrurile care sunt aşa cum sunt. Pentru că da, lucrurile se împart în două. Cele care sunt aşa cum sunt şi nu se pot schimba şi cele care pot fi altfel decât sunt acum şi se pot schimba. Evident, cele fixe rămân şi cele mai dureroase. Dulcea ironie a sorţii ce mereu plouă cu sarcasm peste toate visele la care îndrăznesc să aspir. Fixele. Fixele vieţii. Timpul, de exemplu, este deseori cel mai de căcat lucru fix. Nu numai că nu-l poţi influenţa în vreun fel dar se imprima în eternitatea ta prin amintiri. Care, cu cât sunt mai dureroase cu atât dăinuie mai mult. Şi nu, nu numai amintiri. Mai sunt şi neputinţe, eşecuri, trădări, morţi, durere etc.
Îmi plac oamenii care spun: Nu contează cine ai fost ieri. Contează cine eşti de azi înainte! (ăştia-s scientologii, plus tot amalgamu de gânditori pozitivi din care fac parte uneori). Da, cine eşti azi, eşti sculptat BINE de trecut. La nivel de subconştient mai ales. Deci that's bullshit.
Încrederea de sine este deseori asociata cu lucrurile fixe. Nimic mai neadevărat. Cum poate încrederea de sine să fie asociată cu frumuseţea? Frumuseţea în sine este schimbabilă DOAR în ochii privitorului, dar privitorul NU EŞTI TU! Ai încredere în tine că ce ? Că eşti frumoasă? Asta după ce toată viaţa ai fost răţuşca cea grasă şi urâtă, crezi că brusc te vei transforma peste noapte într-o prinţesă fotomodeală demnă de un pictorial de-al lui Gâlmeanu? Nu, nici măcar Photoshopul nu poate face atâtea minuni!
Da, poţi avea încredere în tine că te duce capul să te descurci, că poţi realiza ce îţi propui, că eşti sigură că ştii ce vrei/poţi, că îţi doreşti să ajungi la 70 de kile sau că mâine la salon îţi vei face pedichiura de un roşu trandafiriu să simţi că totuşi eşti femeie până la urmă.
Poţi avea încredere în tine că vei aduce o contribuţie lumii al cărei aer îl respiri şi vei lăsa în urmă copii şi nepoţi frumoşi ce te vor înconjura la vârsta când vei termina ratele la casă.
Poţi avea încredere în tine că eşti un om extraordinar, minunat şi mai ales că meriţi iubirea şi lucrurile bune din viaţa ta. Da, asta e încrederea în sine. Compusă din lucruri schimbabile. Pentru că nah, azi te lupţi, mâine poate de odihneşti. Azi te simţi iubită, mâine poate nu. Azi renunţi la ciocolata aia da mâine poate trişezi c-o prăjitură. Dar frumuseţea rămâne frumuseţe. Şi, din nefericire pentru cei nefrumoşi, ea deschide mult prea multe uşi. Ei bine, să nu joc acum rol de victimă a circumstanţelor şi vieţii că nu e frumos. Ziceam aşa, ca idee.
Este o prostie că bărbaţii sunt fiinţe vizuale şi că noi, ca femei, trăim în lumea condusă de ei. Atât pe subiectul ăsta.
I-aş fi spus ce mă doare. Dar cine vrea să audă oameni văicărindu-se? Aşa că am tăcut. Aş fi dat orice să mă ia de mână. Să-i simt degetele pe pielea mea şi inima cum bate mai tare. Aş fi dat orice să-mi fi arătat printr-un semn, că mă vrea. Dar nu a făcut-o. Şi fluturii au murit, unul câte unul, sub gustul amar al lucrurilor fixe.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu