Dragul meu,
Vroiam doar să-ţi spun cât de dor îmi e de tine. Cum textura pereţilor albaştri îşi deschide porii pentru a mă înghiţi, reci şi catifelaţi, în golul ce-l simt.
E tare ciudat cum, din prima femeie devii un capriciu şi apoi cealaltă femeie. Cred că-mi stă mai bine în ultima ipostază. Cred că-ţi stă mai bine în rolul cel de pe urmă. Pentru că da, iubitul trebuie să te iubească, amantul să te vrea. Astea nu se pot întrepătrunde şi nici măcar suprapune.
Să-ţi spun despre licoarea satinată ce se scurge uşor pe gât, fiecare înghiţitură fiind un pas mai aproape de dulcea-mi uitare. Şi totuşi astăzi sunt galbenă. Sunt fericită că te-am văzut. Sunt fericită că te-am atins. Şi mai ales sunt fericită că ţi-am inspirat mirosul adânc în nări. Ce naiba o fi şi cu mirosul ăsta? Cercetătorii (britanici sau nu) spun că sunt feromoni. Eu ştiu că nu-i aşa. Mirosul... mirosul tău este perna colorată ce-mi umple golul din suflet. Mă completează. Mă aruncă pe cele mai înalte culmi, îmi defocalizează imaginea şi-mi deschide uşor buzele să pot inhala mai mult aer.
Mi-a fost un dor nebun de tine. Nebun. Cu frânturi de amintire şi aşchii de imagini. Cu negrul ochilor în care m-am pierdut de atâtea ori, doar pentru a te regăsi, câteva clipe mai târziu şi a asculta cum îţi tragi răsuflarea.
Şi inima i-a râs în faţă raţiunii. Şi am închis ochii. Şi ţi-am primit sărutul fără a mă opune vreo secundă. Şi inima mi-a bătut tare... atât de tare de-am crezut că-mi va exploda gâtul. Şi tu erai dulce. Mai dulce ca orice vin făcut din strugurii călcaţi de zecile de fecioare cu pielea ca laptele. Şi locul dispăruse. Totul dispăruse. Eram doar noi într-unul şi negrul cel de pretutindeni. Şi aerul meu. Şi lumina mea. Şi parte din tine, în mine. Şi parte din mine, în tine. Şi împreună eram intangibili, pentru că nimic nu mai exista în jur. Şi alergam spre centrul exploziv al universului, în acelaşi ritm ce ne era perfect şi l-am crezut uitat. Şi-am implorat timpul să se oprească, să nu mai respire, să rămână suspendat ca în filmele alea unde paharu se varsă şi rămâne la jumate... Ţi-am inspirat iar aerul, ţi-am explorat lacomă pielea cu vârful degetelor şi m-am cufundat iar în negrul absolut al ochilor tăi.... apoi, dintr-o dată, timpul şi-a amintit de el şi-a luat-o la goană să recupereze ce-a pierdut, trăgându-ne după sine, mai repede. Şi m-am prins de tine tare...foarte tare... şi m-am lipit până pielea n-a mai ştiut unde începe şi unde se termină... şi-am simţit cum mor. Cum mor de mii şi mii de ori, despărţită în atomi şi adunată cu magnetul. Sigur asta trebuie să fie moartea. Pentru că viaţa are mereu un gol. Constant. Continuu. Omniprezent. Gol. O gaură mititică şi neagră, dar permanentă, prin care fericirea se scurge asemeni nisipului, înainte să o simt. Şi tu. Tu eşti moartea mea. Cea dintâi şi cea de pe urmă. Cea care îmi pune cald pe rană şi lasă fericirea să se adune. Cea care, atunci când dispare, ia cu ea totul. Lumea mea. Visele mele. Aerul meu. Sensul meu. Tu. Tu. Tu. Viaţa şi moartea mea. Împlinirea şi golul cel mai dureros. Tu eşti toate şi toate sunt tu. Şi azi... azi sensul meu s-a revărsat în viaţă. Lumina mi-a invadat trupul şi a curs peste mine ca o cascadă din poveste. Te-am inhalat. Te-am înghiţit. Te-am absorbit cu totul şi te-am păstrat în mine. Ca să-mi ţii de cald până data viitoare când am să te mai văd. Simt. Miros.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu