Oameni, pomi, magazine, maşini, stâlpi, blocuri şi însuşi oraşul, toate trec cu viteză pe lângă mine, în timp ce alerg pe ciment, întorcând uneori capul pentru a privi în urmă. Pulsul bubuie în timpane, forţându-mă să mişc picioarele şi mai repede, imaginile sar şi ele cu fiecare pas şi aerul se încăpăţânează să fie mult mai puţin decât aş avea nevoie acum. Da, ar fi fost mult mai uşor şi imaginea n-ar fi arătat atât de rău dacă aveam un minim de outfit sportiv. Sunt în costum, tocuri şi o geantă-rucsac ce îmi uşurează puţin viaţa că nu trebuie s-o car în mână ...şi alerg. Alerg în disperare de cauză sau de situaţie, căutând cu privirea un locşor unde mi-aş putea măcar schimba pantofii în speranţa că acest pit-stop nu m-ar costa prea mult.
Zăresc un gang ce-mi promite câteva secunde de siguranţă. Mă bag repede în timp ce cu o mână deschid geanta şi scot un pantof sport, pentru mersul de la birou spre casă, în tentativele disperate de a face mişcare şi ceva legat de endorfine dar nu mai ţin minte exact ce-mi zicea instructorul de fitness acum câteva luni când l-am văzut ultima dată... arunc un pantof, încalţ unul sport, la fel şi celălalt, trag fermoarul şi ies alergând pe partea cealaltă a gangului, întorcând capul pentru ultima dată şi luându-mi adio de la pantofii negri de designer cu bot rotunjit şi toc de 8 ce mi-au fost alături în cele mai fericite momente ale carierei. Simt cum rămân fără aer, lucru deloc bun sau de neglijat. Totuşi trebuie să alerg. Strada se deschide în faţa mea şi Universul îmi arată verde la trecerea de pietoni de peste bulevard. Traversez încercând să recuperez timpul pierdut şi într-un final văd spatele unui taxiu parcat câteva străzi mai încolo. Alerg ceva mai repede graţie noilor încălţări dar plămânii din păcate nu ştiu cât mă mai ajută... este momentul să îmi dau două palme pentru cei zece ani în care am fumat precum turcii şi totodată să mă premiez pentru ultimii trei în care am renunţat. Bineînţeles că toată această goană nu se putea petrece într-o zi de primăvară răcoroasă sau măcar una de toamnă... nuuu, trebuie să se întâmple în mijlocul lui Iunie când asfaltul fierbe odată cu creierii locuitorilor urbani din capitală. Două străzi, atât mai am şi ajung, doar două străzi ce par mai interminabile ca secundele dilatate odată cu pulsul. Sar pe trotuar şi simt materialul fustei cum cedează pe piciorul stâng:prrrrrrrrrr şi crăpătura se duce şi mai sus pe pulpă. "Mda, să alerg în chiloţi în mijlocul oraşului este un lucru nou chiar şi pentru mine!" îmi spun şi mai trântesc o înjurătură în gând să simtă soarta cât suntem de disconcordante. O stradă, o stradă până la sperata-mi libertate... o stradă... aerul este doar un firicel sorbit prin nări, mintea numără bubuiturile pulsului şi portbagajul galben al taxiului este probabil cel mai frumos lucru care l-am văzut vreodată... 30 de metri, 20..10...
_________________________________________________________
- Hai repede, repede, mai mult, mai mult, mai muuuuuult, doamnelor, sus, sus, ţine-acolo, ţineeeeeeeeeeeee strigă antrenorul în cască în timp ce douăzeci de muieri disperate pedalează în neştire la ceea ce ei numesc "oră de spinning", eu numesc "ora în care vizitezi Iadul pe bicicletă"... nu mai mănânc, nu mai mănânc în veci nimic, niciodată, nici apă nu mai beau, nu mai respir dacă asta mă va ţine departe de nenorocita asta de bicicletă care îmi mănâncă trei zile pe săptămână sau două în săptămânile bune. Alte cinsprezece minute mai târziu, chinul se termină. Jorje (Horhe zice el, George/Gică pariez că-i zice maică-sa acasă deci faza cu Jorje nu ţine la mine) ne felicită pentru devotament şi sudoare şi ne promite o reîntâlnire poimâine. Eu nu l-aş crede, dacă n-aş avea minime îndoieli de percepţiei asupra lucrurilor... de exemplu sunt sigură că "îndrumarea" lui de la ora de Pilates este puţin peste limita decenţei şi sunt convinsă că aş reuşi să fac exerciţiile alea foarte bine şi fără mâna lui pe fundul meu... sau pe piept... sau pe braţe... în fine, totuşi cine sunt eu să-i contest metodele? Rezultatele se văd după numai trei luni, spinningul ăsta fiind ceva magic ce te face să-ţi doreşti moartea dar totodată să revii la următoarea şedinţă pentru că acum fusta stă mult mai bine.
O oră mai târziu, sunt în taxi, căutând localul Zetta Cafe. Da, un loc tare monden ce mi se potriveşte ca o mănuşă cu 2 numere mai mică. La Cluj e frig, e al naibii de frig pentru o zi de Noiembrie şi cine bate câmpii despre încălzirea globală ar trebui să scoată nasul pe geam. Zăresc cafeneaua, plătesc taximetristul cu chef de vorbă la ceas de seară şi intru, moment în care zeci de perechi de ochi se întorc spre mine. În mod normal aş lăsa capul în jos şi-aş roşi probabil, astăzi trebuie să privesc înainte, să-mi iau expresia aia faimoasă de "I own the place". Mă aşez la o masă, comand nerăbdătoare o chestie cărora ei îi spun cafea, eu îi spun cocktail, pentru că odată ce bagi lapte, frişcă şi rom în ea, aia sigur nu mai e cafea oricât te-ai strădui, îmi scot fiţa de gadget şi navighez plictisită printre imagini. Da, trăiesc într-o lume unde exclusiv ambalajul contează şi mi-a luat cam două decade să realizez asta. Trebuie să afişezi, un fel de hi5 world, unde totul trebuie să reiasă din descriere şi poze. Minunat!
- Hey, madame! se aude glasul dulce al Ameliei venind undeva din spate.
- Hey! Credeam că te-a răpit şeicul!
- Nu m-a răpit, azi e pe la Timişoara. Caută nuş ce inginer ungur pentru aripa de hote..
- Sincer? Chiar vrei să-mi vorbeşti despre asta? întreb fără strop de răbdare, chef sau atenţie spre problemele ei existenţiale.
- Tu ai deschis discuţia! face ea botoasă, scoţându-şi mănuşile de piele bej şi eşarfa. Puteam să pun pariu că pe acea eşarfă scrie numele unei case renumite dar prefer să nu-mi mai fac sânge rău...
- Deci? Ce veşti bune ai pentru mine?
- Am una bună şi una mai puţin bună... ţi-am găsit un job la Constanţa şi unul la Bucureşti.
- Ah, fantastic! Am de ales între un oraş groaznic de aglomerat şi altul groaznic de sărat? De ce oare nu mi-ai găsit tu un job... să zicem... undeva în creierii munţilor? Într-un sat uitat de lume... sau în Amsterdam?????
- Haide nu mai pune bot, s-ar putea să-ţi placă!
- Urăsc partea asta cu "pututul"...
Mă aşez în colţul de lângă geam, cu un bol mare de cereale şi privesc cutiile închise şi aşezate frumos una peste alta. Viaţa mea, toată viaţa mea se rezumă la opt cutii de carton, nu foarte mari, ce găzduiesc bucăţi din suflet, amintiri şi doruri de oameni. Soarele stă să răsară şi odată cu el ar trebui să m-apuc şi eu de despachetat. Drumul îmi revine în minte şi orele epuizante de la volan n-au ajutat prea mult în lupta cu insomnia. Cine Dumnezeu se apucă de despachetat pe 23 Decembrie? Oftez, iau cutterul şi încep lungul şir al tăierii benzilor late adezive de peste cutii. Apartamentul ar fi tare drăguţ dacă nu ar fi atât de sec. Nu voi înţelege camerele albe, decât dacă sunt probabil băi sau spitale. O canapea confortabilă, o plasmă mare, o bucătărie utilată, o baie deloc rezonabilă ca mărime dar ultra-curată şi organizată, un dormitor cu un pat dublu, un şifonier şi o noptieră, din care se deschide un balcon suficient pentru un scaun şi o cutie pe post de măsuţă.
Termin de pus hainele, oricum nu sunt prea multe, pantofii, cosmeticele, scot cele trei lenjerii de pat, lampa de lucru şi tamburul africat primit în dar de la mama. Da, mama. Mama e cu tata. Undeva la munte. S-au gândit ei să petreacă sărbătorile de iarnă la rude şi prieteni. Încă nu ştiu de mutatul şi schimbarea mea de perspectivă. Voi avea un Crăciun cu adevărat magic... o spun şi miile de luminiţe de pe bulevard...
(va urma)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu