apă, dolari şi cafele.

- DOMNIŞOARĂ, REALIZEZI CĂ EU SUNT ÎN AEROPORT, FĂRĂ VIZĂ, ÎN TIMP CE DUMNEATA DORMI FĂRĂ NICIO GRIJĂ?????

- OH! Îmi scap un sunet de uimire, revenind la realitate în mai puţin de o secundă. Vocea din telefon căpătase perfect sens, ceasul electronic arăta ora 3:47 şi în afară de urletele disperate ale bărbatului, îmi auzeam pulsul crescând în timpane. Rapid... foarte rapid, sinapsa celor trei cuvintema plesneste: Sudor - Dubai - Viză.

- Ăăăăăă.... încep să caut orice propoziţie cu sens... vă rog, domnul meu, să ne liniştim. Sigur este vorba de o neînţelegere...

- CE NEÎNŢELEGERE, DOMNIŞOARĂ? tuna vocea, făcând parcă tot tavanul să-mi pice în cap, iar eu să închid ochii, aşteptând impactul... EU CE FAC ACU? TREBUIE SĂ AJUNG ÎN 5 ORE LA MUNCĂ, ĂŞTIA NU MĂ LASĂ SĂ IES, SUNT OBOSIT MORT ŞI O APĂ AICI E 3 DOLARI! TREI DOLARI, DOMNIŞOARĂ!!!!

- Da. Domnule...

- CIUMEA!

dau să pufnesc dar mă abţin... după două săptămâni cât am încercat să mă obişnuiesc cu acest nume, singura îmbunătăţire era că puteam acum să acopăr receptorul şi să râd preţ de 10 de secunde....

- Domnule Ciumea, cu siguranţă s-a produs o neînţelegere. Actele dumneavoastră sunt în regulă. Dar haideţi să aşteptăm puţin, dumneavoastră vă cumpăraţi o apă... fac eu cinste când vă întoarceţi şi eu merg până la birou, să văd ce s-a întâmplat. Oricum vă asigur, domnule Ciumea, că veţi ajunge la muncă în timp util, trebuie doar să rămânem calmi.

- Dar domnişoară.... vocea i se calmase puţin... sigur se rezolvă?

- Desigur, domnul meu. Acum plec spre birou şi vă sun în douăzeci de minute maxim!

- Mulţumesc, domnişoară... sper să...

- Staţi liniştit, se rezolvă! şi închid

Arunc o mână pe întrerupător şi camera e inundată de o lumină prea puternică pentru ochii mei de ora 4. Privesc spre cealaltă parte goală a patului şi mă gândesc cât de panicat ar fi Denis dacă ar fi de faţă.

Denis... Nisilă pentru momentele când vreau să mă alint, e navigator. L-am cunoscut acum un an prin agenţie, cam la două luni după ce m-am mutat în oraşul ăsta sărat. Iniţial colegi de apartament, apoi cumva mai mult, ajungând la o relaţie comodă, a win-win situation pentru perioadele groaznic de scurte când era pe uscat, în ţară. Eu n-aveam deocamdată chemare pentru o relaţie reală, uitasem din ce motive, el nu avea timp, eu aveam grijă de casă, pisică şi maşină cu condiţia de a-l însoţi la toate dineurile plicticoase şi grătarele alături de prietenii cei familişti care nu-i înţelegeau chemarea nomadă a sângelui... dar despre el, mai încolo...

În cinci minute sunt în maşină, bâjbâind după o sticlă de apă ce ştiam că e uitată pe sub scaune. Dau cu spatele, ies din parcare şi mă aventurez în noaptea pustie, sperând să nu mă oprească nimeni şi să mă-ntrebe de nimic. Nu ştiu ce ar fi fost mai jenant... faptul că nu apucasem să pun altceva pe mine decât trenciul peste pijamale şi Crocşii cei roşii peste şosetele cu reni primite de Crăciun de la o colegă de servici, sau faptul că nu eram chiar sigură dacă cele două pahare imense de vin roşu îmi părăsiseră sistemul.

Peste alte cinci minute am şi ajuns... măcar oraşul ăsta are avantajul de a avea străzile libere noaptea. Bag codul de acces, cartela, mai am puţin şi îmi scanez şi retina, dacă şeful se mai lasă prostit de atâtea firme de securitate cu sistemele lor cu tot. Aprind calculatorul şi aştept... aştept... oare care ar fi şansele ca internetul să nu meargă fix acum? Pun mâna pe telefon şi sun. Sun. Sun. Suuuuunnnnn.... sun în continuu în cele alte zece minute care le pierd odată cu bietul domn Ciumea care probabil se uită cu jind la zecile de vitrine din aeroport. Mara nu vrea să-mi răspundă. (Mara - angajata aproape model, mereu impecabilă şi manierată, care ascunde sub zâmbetul angelic, o foame nestăvilită pentru aventură şi adulter).

Urc iar în maşină, având în faţa ochilor doar imaginea nefericitului domn Ciumea, care probabil şi-a sacrificat o parte din buget pentru a achiziţiona o cafea arabica şi a se întreba ce legătură are cu Dubaiul. Parchez în faţa unui bloc cu patru etaje, încercând din răsputeri să-mi amintesc cum era aranjat apartamentul Marei şi unde are dormitorul. Apoi adun o mână de pietricele şi încep să arunc, rugându-mă la fiecare pocnitură să nu fie urmată de un zgomot asurzitor de cioburi.

Lumina se aprinde într-un final şi dau să răsuflu uşurată, însă realizez cu sudoare rece pe şira spinării că Mara nu a avut niciodată perdele albastre... urăşte albastrul... geamul se deschide şi deja am transpirat peste tot. Fac un pas în spate. Dacă primesc un lighean de apă fierbinte? O, Doamne, cum ar putea cineva să reacţioneze la o femeie în pijamale care-ţi aruncă în geam cu pietricele la 4:20 dimineaţa? Încep să tremur, pesemne blestemele domnului Ciumea au străbătut rapid distanţa dintre continente... normal, au luat-o pe scurtătură... prin IAD, poate??? Privirea-mi rămâne îngheţată pe perdeaua albastră, deşi aş vrea s-o rup la fugă, dar cumva tot trebuie să aflu care e geamul Marei şi s-o trezesc în speranţa că nu voi trezi tot blocul în tentativa mea sortită parcă eşecului cât mai jenant posibil. Şi cum încerc să aflu totuşi informaţia? I mean... Bună dimineaţa... îmi cer scuze... am greşit... da o ştiţi pe Mara? O siluetă întunecată apare în sfârşit în cadrul geamului, mişcând energic perdeaua. Apoi zăresc două umbre ce par a fi mâini, bâjbâind după închizătoarea geamului. Nu reuşesc să disting mare lucru din cauza luminii orbitoare din apartament... dar pare o siluetă de bărbat. Desigur! NORMAL! Ce altceva de noroc puteam să am? De câte ori cunosc câte-un membru apreciabil al speciei masculine, trebuie să fiu în câte-o ipostază ultra-jenantă şi de neuitat. Ah da, acum mi-am amintit de ce n-am chemare pentru relaţii reale. Cum v-aţi cunoscut? Ăăă, păi, ea stătea în staţie aşteptând un taxi pesemne şi eu am văzut-o, dar am pus frână cam repede şi am neglijat balta care inevitabil a ajuns pe ea... cu totul. Sau. Ăăăă păi eram la agenţie şi aşteptam actele şi m-a servit cu o cafea şi în momentul ăsta s-a rupt toarta de la cafetieră şi a fost un moment puţin cam... arzător să zic aşa. Sau. Am ieşit cu ea la un suc şi când am plecat, n-a fost atentă la trepte şi şi-a luxat glezna. În fine... nu mai continui. Oricine nu crede în ghinion şi noroc, e binevenit în viaţa mea pentru a i se zdruncina puţin scara de valori.

- Hei, ce vrei? se aude glasul ieşind din silueta ce tot nu reuşesc s-o disting...

- Ăăăă... bună dimineaţa. Îmi cer mii de scuze. Ştiţi, am un sudor în Dubai şi nu are viză...

- ... ... ...

tăcerea lui îmi ridică semne de întrebare asupra propriei coerenţe.

- Ăăăă nu, ştiţi.. eu, lucrez. Agenţie de crewing. Ştiu că sunt în pijamale dar domnul Ciumea... e 3 dolari cafeaua în aeroport.. sau era apă?

Interlocutorul meu se pune pe un râs în hohote, ce puteam să jur că făcea toate geamurile din jur să tremure. Pffff trebuie să mă adun. Bietul domn Ciumea. Şi-a pus baza în mine şi eu nu sunt în stare să număr nişte amărâte de geamuri. Adună-te... ADUNĂ-TE îmi urlu-n gând, de parcă aş fi fost o grămăjoară de piuliţe ce puteau fi strânse rapid cu magnetu.

- Domnule, îmi cer scuze că v-am trezit! O caut pe Mara! Stă probabil la unul din apartamentele de pe palier, dar, îmi cer scuze iar, nu mai ştiu care...

- Domnişoară... nu ştiu nicio Mara! Eu sunt navigator, vin acasă o dată la 7 luni şi plec după alte 2....

Fantastic! Ce minunat! Ce perfect! Din tot oraşul ăsta sărat, dau tot peste un navigator! Se numeşte soartă? Legea Atracţiei? Job-Obsession?

- Bine, vă rog să mă iertaţi... mă pisicesc privind în direcţia ochilor lui, sperând cumva să-l înduplec.

- Nu face nicio problemă, domnişoară. Mă uitam la un film.

- Da? La ce film? N-am mai văzut un film bun într-o mie de ani! răspund eu automat, uitând complet de conjunctura târzie, stresantă şi jenantă în care mă aflu.

- RED!

- Ăla cu Bruce Willis?

- Îhî.

- Am auzit de el. Merită?

- Da, e simpatic aşa. Ăştia sunt toţi pensionari şi dau adunarea pentru o ultimă misiune la..

- VOI CHIAR SUNTEŢI CU CAPU? tună vocea la 2 geamuri mai încolo, unde disting capul Marei cu părul pus pe bigudoaie şi prins cu o plasă.Cum o dormi femeia asta nu ştiu... De 10 minute stau şi mă minunez ce conversaţie faceţi la 4 jumate dimineaţa şi mă mir cum dracu n-a aruncat încă nimeni cu roşii sau cartofi după tine!

- MARA! Maraaaaa! încep să ţopăi de fericire, ignorându-mi ţinuta de somnambul.

- Deci tu eşti Mara! continuă el ieşind jumate pe fereastră, încercând s-o vadă mai bine. Eu sunt George! George Bucur!

- Bucur... Bucur.... zice Mara încercând să-şi amintească... unde-am mai auzit eu numele ăsta? Cu ce agenţie pleci?

- Cu Super-Navy!

- A lu Oancea?

- Da! Îl ştii pe Oancea?

- Normal că-l ştiu! E rivalul nostru numărul unu şi dacă-l prind prin...

- ACUM CINE E CU CAPU? Urlu rămasă pe dinafara conversaţiei. Deranjaţi de întrerupere, se întorc amândoi spre mine şi pentru prima dată mă bucuram că nu le puteam distinge feţele. ANYWHOO, continui , domnul Ciumea e în aeroport în Dubai, n-are clearence, adică are dar îi cer ăia nuş ce copii care n-au ajuns la agent şi e 3 dolari apa... sau era cafeaua? Ah da şi netul nu merge!

- Cum nu merge netul?

- Uite-aşa, nu merge. Apare iconiţa în dreapta jos da nu dă send!

- Poate e de la server! intră George în discuţie.

- Deci nu ştiu care de unde, cert e că tre să-i trimit omului mailul!

- Hai că vin! zice Mara care îşi scosese deja bigudoaiele în timp ce închidea geamul. Bietul domn Sergiu, soţul ei, îşi pusese probabil perna-n cap să n-audă conversaţiile la ceas de noapte. Era obişnuit totuşi cu telefoanele nesfârşite ale nevestei şi era la curent cu ultimele bârfe din lumea mondenă. Nu că l-ar fi interesat ceva de gen, dar cum era cu 20 de ani mai în vârstă şi-şi luase nevastă de ochii lumii şi de călărit, nu-i prea mai băga el în seamă scăpările. Cumva şi relaţia lor era a win-win situation, fiecare avea un copil dintr-o căsătorie anterioară, erau stabili financiar şi iubeau ieşirile mondene.

Cumva dezamăgit că eventul social se termină atât de brusc, George mă salută şi se retrage spre filmul lui.

- Mi-a părut bine! strig în direcţia lui şi trec prin gardul viu ce împrejmuieşte grădiniţa din spate.

Urc în maşină, pornesc motorul şi dau drumul la radio, aşteptând-o pe Mara să iasă din scara blocului. Iese şi Mara. Ori că ieşea din scara blocului ori că ieşea dintr-o cutie, era acelaşi lucru. Cum Dumnezeu reuşea femeia asta să arate impecabil în 5 minute? Cred că dormea precum gheişele, sprijinită de o bucăţică de lemn în loc de pernă.

- Vezi că ai pană! rosteşte ea calm, arătând cu degetul roata din spate.

Cobor, mă uit şi nu-mi vine să cred. Singura imagine de pe retină era a domnului Ciumea, ce probabil tremură acum de oboseală şi nervi, cu 3 ore înainte de a ajunge la prima lui zi de muncă Dubai. Mă uit la Mara. Mara se uită la mine. Aprobăm amândouă tacit şi ocolim iar blocul, spre geamul proaspătului nostru cunoscut/posibil-viitor-client-furat-de-la-concurenţă - George.

Poc-poc. Poc-poc. Poc-poc se aud pietricele în geamul jumate deschis. Nu se poate să fi adormit atât de repede!

- Poate e la toaletă! face Mara aranjându-şi haina scurtă de piele.

- Poate-şi "serveşte un desert" cu gândul la două fete minunate! chicotesc eu încercând să fiu şi deşteaptă şi amuzantă totodată.

- Sau poate încearcă să-şi termine berea şi filmul? se aude vocea de după perdea, provocându-mi înroşiri puternice la nivelul urechilor, obrajilor şi probabil al restului corpului ce găzduieşte un suflet fără dram de demnitate rămasă.

- George, bate Mara din gene, deja descheiată la geacă, lăsându-şi la vedere decolteul strălucitor de 4600 Euro. Ştii, trebuie să ajungem la birou, este urgent... şi Eliza a făcut pană!

- De benzină? chichoteşte el amuzat, simţind cum îmi primesc răsplata pentru remarca de mai devreme.

- De roată! răspund eu bosumflată... şi nu ştim s-o schimbăm! continui sperând să-l înduioşeze cumva unul din elementele cheie ale nopţii: decolteul Marei, internetul, cauciucul desumflat sau însuşi disperatul domn Ciumea pentru care rosteam mici rugăciuni în gând, atât către Dumnezeu cât şi către Allah, neştiind care din ei are autonomie în aeroport la Arrivals.

- Ok, cobor! şi trânteşte geamul.

Încercând să mă înţeleg iar cu Mara din priviri, trecem IAR prin gardul viu să ajungem în parcare.

- Crezi că e miştoc? întreabă ea câteva minute mai târziu, aprinzându-şi o ţigară slim. Probabil l-am văzut prin zonă dar n-am ştiut că e el...

- Ar trebui să fie! Are voce gravă aşa... parcă latră un Mastiff

- Mastiff zici... se aude IAR vocea în spatele meu.

Ok, deci şansele ca eu şi George să avem o relaţie de minimă amiciţie s-au redus la ZERO, după toate remarcile "binevoitoare".

- Uite pana! intră Mara în vorbă, arătând promptă spre cauciuc.

- Ok. Deschide portbagajul! continuă el. Mă conformez şi rămânem deoparte să "învăţăm" şi noi cum se schimbă o roată...

Am învăţat următoarele: George avea cam 35 de ani şi era şaten cu tenul deschis. Cam 1.90 înălţime şi un corp numa bun de luat în seamă. Bine, n-am distins io pe sub haine cât de lucrat sau nelucrat o fi, dar era oricum plăcut privirii. Avea jeanşi, un bluzon cu ceva echipă de fotbal... sau de basket de pe-afară şi o geacă scurtă de piele. Cum Dumnezeu reuşeau toţi oamenii să arate impecabil în 5 minute? Îmi strâng şi mai tare cordonul trenciului, sperând cumva, ca prin minune, pijamalele mele să se transforme în ceva mai omenesc şi şosetele cu reni, alături de Crocşi, într-o pereche de ghete sau măcar de adidaşi.

- Şi rezerva ţi-e pe pană! zice el fără să pară surprins. Oare chiar se aştepta să fiu atât de varză?

- George, intervine iar Mara, băgându-i sub nas decolteul şi luându-l de braţ, la nici 5 metri de blocul unde dormea soţul ei, din fericire pe partea opusă străzii la etajul II, n-ai chef de o plimbare?

Iac-aşa, la 5 dimineaţa, mi-l imaginam pe nefericitul domn Ciumea, stând abătut la o masă în aeroport, numărându-şi dolarii şi probabil mai cumpărându-şi o apă ce ştiu sigur că am s-o plătesc cu prima ocazie, împreună cu şirul neterminat de altari, animale, biserici, cristoşi, dumnezei, morţi şi neamuri. Maşina coteşte la stânga şi opreşte în faţa firmei. Iar bag codul de acces, iar trec cartela, iar aprind neoanele şi iar încerc să mă conectez la internet. Nu merge şi pace.

Mara intervine cu skillurile ei de IT-istă, George îşi bagă şi el nasul iar eu, cocoţată pe birou, îi privesc cum îşi respiră aerul unul altuia şi mă întreb oare cât va trece până or să li se împreuneze hormonii.

Alte 20 de minute mai târziu, toate eforturile sunt în zadar. Decid să-l sun pe respectabilul şi ghinionistul domn Ciumea, să-l anunţ că mai are de stat cel puţin o oră. Formez numărul respirând adânc şi străduindu-mă să rămân calmă sub ploaia lui de vorbe grele. Mara îmi smulge telefonul şi-l duce direct la ureche:

- Alo! Da. Bună ziua. Da. Ăăăăăăăăă da???? Bine! Da, sigur, desigur, nu este niciun deranj! Mă bucur că s-a rezolvat! Mult succes! zice ea şi închide.

Rămân cu gura căscată. Aflu apoi, printre două rotocoale de fum cu aromă de trandafiri, că a fost o problemă cu sistemul lor informatic şi nu se făcuse un update care între timp s-a rezolvat. Deci, cu alte cuvinte, ne-am stresat.. de fapt m-am stresat degeaba, că ăştia doi deja îşi cam făceau ochi dulci... sau cel puţin aşa vedeam eu după cele puţine ore de somn, vinul roşu ce nici acum nu ştiam dacă era eliminat şi ciuda că întotdeauna EU sunt cea mai varză persoană dintr-un grup, oricare ar fi el.

- Deci e 5 jumate! mergem la o cafea? ţopăie Mara ultra-energică (sunt SIGURĂ că femeia asta îşi injectează energizante). Haideţi că e Duminică!

Aoleu... Duminică! Adevărul e că umbra mea de viaţă socială se rezuma la Mara, Leon, Nisilă pe când era acasă şi cei doi prieteni căsătoriţi care aveau un prunc proaspăt de câteva luni, deci nu-i mai vedeam decât în treacăt sau pe webcam.

- Eu aş vrea să merg acasă! concluzionez că n-ar fi o idee strălucită să mă umilesc şi mai mult în ţinuta mea adecvată probabil unui pacient de azil.

- Eu aş vrea să-mi recuperez telefonul, zice şi George. Aştept să mă sune un prieten.

- Doamne, moşilor! pufneşte Mara. Mergem întâi la George să-şi ia telefonul, apoi la tine şi apoi mergem la cafea şi vedem şi răsăritu de pe terasă, e?

Nu vreau să fiu mood-killeru aşa că încuviinţez tacit în timp ce încui firma şi tastez codul de activare. Strada e deja luminată, semn că soarele răsare peste oraş. La George, Mara îşi aminteşte că nu şi-a luat nici ea portofelul, aşa că merge tiptil spre apartamentul ei. George îşi găseşte telefonul care probabil avea apeluri pierdute şi dispare undeva spre balcon în căutare de semnal. Eu rămân ca un copil abandonat într-o piazzetă veneţiană şi decid să mă aşez comod pe canapeaua crem, faţă în faţă cu o plasmă imensă, ce afişează II PAUSE 17 MINUTES LEFT şi ceva ce cred că este chelia lui Bruce Willis mânjită de funingine şi sânge. Privesc de jur împrejur livingul nu foarte mare, dar cumva spaţios şi aerisit. Câteva poliţe cu diverse obiecte aduse de departe, puţine la număr oricum. O poză cu el şi o fată ce-i seamănă. Mi-aş dori să ştiu că e sora, dar îmi alung repede gândul. Not my business after all. O căruţă de DVD-uri cu jocuri probabil, justificând controlerele de xBox de pe masă. Canapele mari şi comode, o statuetă de bronz cu o sirenă de aproape 1 metru într-un colţ şi ceva decoraţiuni minimaliste alături de aplicele cu lumină caldă. Per total era o încăpere neutră ce inspiră calm. Zen. Da. Zen e un cuvânt bun.

Apuc telecomanda, dau PLAY şi iau sticla de bere de pe masă, care era plină pe jumătate, apoi îmi întind picioarele îmbrăcate în şosete cu reni şi nasuri roşii. Eh, măcar un lucru optimist pe ziua de azi.

- Hey, don't spoil it! face el venind dinspre balcon cu telefonul în mână.

Biip biip biip - bârâie telefonul meu din trenciul ce nu l-am dat jos. Mara mă anunţă printr-un SMS: "M-a prins Sergiu. Morning duty. Sunt datoare de când mi-a cumpărat ceasul. Sry, mergeţi fără mine. Luv ya. xoxo". Şterg repede mesajul, încercând să evit o discuţie cu George pe tema motivului real cu care Mara ne trage ţeapă.

- Ăăăă, mă bâlbâi io, Mara nu mai vine... s-a trezit fi-sa şi tre să stea cu ea.

- Aha. Ce fetiţă frumoasă are. Dar băiatul nu prea seamănă cu ea. E al lui, nu? Că vine mai rar.

- Da, e al lui.

- Aha. Dă-te mai încolo!

Mă conformez şi mai iau o gură de bere în timp ce el îşi desface alta. Fără niciun cuvânt, ne-am aşezat comod şi am continuat să urmărim cele 16 minute rămase din film. Apoi am văzut un altul: "Source Code" şi apoi probabil am adormit.

Îmi amintesc doar că era soarele sus pe cer, noi pe câte-un colţ de canapea cu picioarele pe masă şi o zi minunată de Mai ce va marca începutul unei relaţii.... să-i zicem specială.