Eram aici de fix 4 zile îngrozitor de friguroase şi deja mă panicam că nu voi priecepe niciodată atâtea străduţe ciudate, atâtea alei şi de ce le zice alei, atâtea denumiri care de fapt nu există, gen La Betoane dar nu era niciun beton acolo, La Amzacea dar nu ştiu cine e Amzacea ăla şi ce vrea de la viaţa mea şi tot felul de denumiri tâmpite ale căror sens nu reuşeam să-l înţeleg. Şi sarea... ah, sarea asta idioată din aer care îmi făce părul creţ şi mult prea uscat, îmi exfoliază pielea şi provoacă riduri.
Zăresc o terasă afară, lângă un ceva ce se vroia a fi un părculeţ cu fântână, unde se agita o leoiacă şi copiii ei pe post de pui. Bine, leoiaca săraca era puţin cam statuie, dar mă gândeam că oricât ai fi de împietrit, tot tre să te sâcâie când te trag 2 copii de ţâţe. În fine, văd eu terasa ce părea aşa drăguţă, cumva înconjurată de nişte panouri de sticlă... normal, cine dracului stă la terasă în miezu iernii?
Pentru cine n-a fost, vântul de la marginea mării te face să-ţi doreşti moartea. Nu exagerez. Când bate vântul aici, nu-ţi mai doreşti nimic de la viaţă, decât să se termine, pentru că ai aşa senzaţia că trece totul prin tine. Prin geacă, prin pulovăr şi prin propriile oase, degeaba te-ai dat tu brează că poţi purta palton fucsia cu mănuşi argintii. Deci e groaznic.
Mă apropii de terasa goală, mă aşez undeva mai ferit şi îmi aprind o ţigară, pentru că pe-atunci nu mă lăsasem. Unul dintre cei doi ospătari mă priveşte îngrozit că trebuie să vină pe gerul ăla. Vine totuşi, îmi întinde un meniu şi mă întreabă amabil dacă nu doresc să poftesc înăuntru, la căldură. Îi mulţumesc dar îl refuz. Simt nevoia de aer, de realitate şi de vântul ăsta infect, să mă conving că sunt aici şi nu visez. În plus, eram la un fel de blind date cu un tip care-mi fusese recomandat de o prietenă. Mda. Să fii singură într-un oraş nou e ceva... ciudat şi deprimant totodată. Stau eu cuminte, îmi comand 2 ceaiuri în cană mare şi răsfoiesc o revistă de shopping zic ei, de vise zic eu că nu-mi voi permite o pereche de pantofi la 300 de euro prea curând.
Simt o mâna pe umărul stâng şi ridic capul. Wow! Am parte de un Movie-Moment, din ăla când nu vezi faţa cuiva dar vezi o tonă de lumină în jurul lui, aşa că trebuie să te schimonoseşti un pic şi să aştepţi să treacă de cealaltă parte a câmpului tău vizual. Îi întind mâna cu mănuşă argintie... prea frig să fiu o lady, deşi i-am simţit căldura palmei.
- Leon. Mă bucur să te cunosc în sfârşit!
- Ăăă.. Eliza! reuşesc să rostesc într-un final, în timp ce amalgamul de gânduri îmi bombardau mintea. Cum adică în sfârşit? Ce i-o fi zis Diana de mine? Dacă i-a făcut capul ţăndări bietului om? Parcă e drăguţ dar n-are nimic aşa deosebit. Şi are părul ăsta cam lung... şi cam ondulat aşa.. ce funny ar fi dacă am fi împreună şi am ieşi la plimbare de mână, ar zice lumea :"Uite creţii" ... aoleu cum naiba m-am gândit la el deja? Dar pe bune nu-i atât de drăguţ! Dacă e un criminal în serie? Zice el că-mi arată oraşul dar mă bagă prin cine ştie gang în Piaţa Griviţei unde am auzit eu că umblă tot felul de dubioşi. Oricum nu ştie nimeni de mine aici, n-o să apar la muncă 3 zile or să presupună că sunt bolnavă şi abia după o săptămână o să mă caute. Parcă are privirea aia... şi sprâncenele alea dese de om rău aşa.. parcă e puţin gay! Dacă e gay? Yeeey, în sfârşit o să pot fi prietenă la cataramă cu un bărbat fără să mă judece nimeni. Deci da! Cred totuşi că...
- Eliza?
Îl privesc clipind des. Îi zâmbesc apoi sorbind din a doua cană de ceai. Începem să sporovăim despre tot felul de lucruri, de la frigul Constanţei până la filmele de săptămâna asta. Aşa aflu despre el că e profesor la Universitatea Maritimă, că predă nu ştiu ce fel de matematici la masterat şi că brusc mă simt inferioară, creiereşte vorbind. Totuşi e de gaşcă. Mă invită să mâncăm la nu ştiu ce restaurant din nu ştiu ce peninsulă, de parcă toată lumea are impresia că trebuie să fiu hrănită. N-are maşină. A renunţat la maşină, în favoarea mersului pe jos sau a transportului în comun. Deci mergem cu taxiul. Ah, taxiurile sunt groaznic de scumpe aici. Trebuie să fac cumva să-mi iau o maşină, oricât de hârb. În fine, ajungem, vorbim, bem, mâncăm, iar bem şi îmi dau seama, odată cu aburii vinului fiert, că Leon mi-e aşa, cumva simpatic. Adică nu destul de simpatic încât să-l văd gâfâind călare pe mine dar nici atât de ne-simpatic încât timpul petrecut cu el să fie neinteresant. Analizându-i privirea de un maron închis şi părul ciudat de lung pentru gusturile mele, ridic cana imensă de vin fiert şi o îndrept spre cana lui.
- Pentru zile minunate în Constanţa!
- Pentru tine în Constanţa! răspunde el ciocnind cănile.
Aşa era, prima seară în care reuşeam să mă destind, să văd şi partea plină a paharului ce venise cu noul job şi noul oraş. Cumva, mă simţeam bine.
(va urma)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu