Dacă ai fost suficient de norocos să fii sănătos toată viaţa şi să nu fi trecut prin cine ştie ce tragedii, cred că durerea/şocul cel mai mare ţi se-ntâmplă când eşti înşelat/ă prima dată. Când toată siguranţa sub care te cuibăreai seara, toată încrederea, tot mersul zilei de mâine ce împreună l-ai vizualizat, se duc dracului într-o secundă, spărgându-se în miliarde de cioburi cu sunete asurzitoare, acompaniate de bubuitul sângelui în timpane şi tâmple, de vârtejul ăla nenorocit, când nu-ţi vine să crezi ce se întâmplă, nu vrei să crezi că eşti acolo, atunci, nu vrei să accepţi faptul în sine şi simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare şi neuronul responsabil cu gândirea raţională se ascunde rapid în fundul dulapului. Da, ştiu, nu încape totul în câteva rânduri...
Problema este după acest moment. Ce alegi? Alegi oare să vezi de la ce-a pornit, să depui cantităţi uriaşe de energie pentru a repara relaţia şi pentru a o îndruma-o spre o cale mai bună? Şi stai şi te întrebi: "Oare merita?" Asta dacă te cunoşti suficient de bine încât să ştii că vei învinge îndoiala, să ştii că tot mersul vieţii tale vei fi în stare să-l încredinţezi, IAR, celuilalt. (aici e momentul în care spun că nu cred în relaţiile reînnodate din cauze de prunci).
Sau poate alegi să închizi uşa şi să pleci (eventual să arunci jumătate de şifonier în stradă, dacă ai destulă şansă să fie casa pe numele tău... e mai greu să pleci cu fruntea sus, trăgând bagaje după tine). Atunci te gândeşti că o vei lua de la zero, că viaţa ta aşa cum o ştiai, se termină. Oricât ai bătut câmpii cu rahaturi despre independenţă şi individualism, e clar că depinzi de celălalt, pentru că odată ce v-aţi împărţit spaţiul vieţii de zi cu zi, timpul şi trăitul se modelează după cel de lângă tine, că de aia se vorbeşte despre jumătăţi şi nu întreguri. Cred că îţi trebuie iar, o doză apreciabilă de curaj, să laşi totul baltă, să iei foarfeca şi să-ţi tai yellow-brick-road-ul. Ce se-ntâmplă cu viaţa ta? Cu planurile? Exceptând că aveaţi rate împreună pentru şifonierul cel nou sau frigiderul argintiu din bucătărie. Cum rămâne cu agenda pe-a cărei ultimă pagină ţi-ai scris , în Decembrie trecut, lista lucrurilor ce le doreşti pentru anul următor, vacanţele unde ţi-ai dori să mergi cu persoana iubită sau, mai rău, planurile de nuntă?
În funcţie de nivelul testosteronului sau al estrogenului, fiecare reacţionează diferit. Unii iau o sticlă de tărie, alţii plâng de rup pământul, alţii urlă, alţii devin ultra-violenţi, alţii intră în primul bar, alţii scot cuţitul şi îl înfig fie în partener, fie în ei înşişi. Oricum ar fi, treaba asta cu înşelatul e cam supraapreciată. Nu, am zis-o prost. Mersul ăsta al vieţii în 2 e cam supraapreciat. Iluzia asta că veţi trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi (fără efort), că el sau ea te va iubi necondiţionat până vor atârna pielile pe voi, că el sau ea nu te va înşela niciodată şi nu-şi va încolăci picioarele în jurul altui şold, este puţin cam populară. Motivul pentru care romanele de dragoste ajung best-seller-uri, este tocmai ăsta. Nu ţi-ai cumpăra un lănţiţor din cine ştie ce metal oxidat, care lasă urme verzi pe piele, nu? Dar unul de aur, sau măcar suflat cu aur, îţi face cu ochiul. Same shit.
Pentru că, ai 50-50 şanse. Poate să te-nşele, sau să te părăsească. Asta dacă jumătatea ta are destulă coloană vertebrală încât să nu se şteargă la cur cu moralitatea.
Poate tocmai de aia, a doua căsnicie merge uneori mai bine. Asta, iar, dacă te-a dus capul să nu te căsătoreşti cu rebound-ul, cu prima sau primul care ţi-a ieşit în cale şi ale cărui/cărei singure calităţi ar fi "nu e ca .....".
Îmi place individualismul. Bine, simbolul în sine, nu chiar definiţia din dex. Nu cred că trebuie să-ţi pierzi unicitatea în încercarea disperată de a forma cercul din acele două jumătăţi. Dar asta este o simplă credinţă.
Later edit: Am pus alt song... pen' că mereu îmi dau lacrimile când îl văd.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu